PROTESTE TRISTE

Ne meritam soarta!!! De fiecare data, profesorii sunt prea intelegatori, cedeaza cu usurinta in defavoarea lor. Nu suntem uniti, intotdeauna se gasesc 'spargatori' de greva si de aceea protestele noastre raman in suspans.Daca am fi mai hotarati si mai uniti, atunci am avea si reusita. Asa ca...ne meritam soarta...din pacate!!! Am asteptat plina de speranta aceste zile De acum, totul s-a dus… Este o confirmare ca nu avem societate civila, nici lideri capabili sa genereze actiuni colective, nici oameni capabili sa isi depaseasca criza. Situatia penibila de astazi cand eram singura din sindicatul meu din invatamant care protesta alaturi de cativa membrii din alt sindicat in fata Ministerului Invatamantului confirma de ce comunismul a putut avea radacini atat de puternice.
Ne plangem mereu ca suntem amarati, ca ne-a lovit criza mai rau decat pe altii, ca nu avem niciun motor puternic in economia nationala, pe care sa se bazeze acum relansarea si in invatamant.

Si, in general, preferam sa tratam fatalist subiectul, asta e n-avem noroc!, in loc sa ne punem in mod serios intrebarea de ce om fi noi mereu in astfel de situatii.

Lipsa de ragaz istoric si-a spus cuvantul. Oboseala de a fi roman a devenit indiferență, pentru ca, apoi, sa o traim astazi in mod difuz, ca pe o rusine. Usor jenati de romanitatea noastra, ne strecuram prin lumea moderna, ca si cum am purta o haina veche. Deplinatatea de a fi roman, ca model interbelic al acestui neam, pare o statuie distrusa barbar de “vitejii” contemporani, incalecati pe caii iuti ai lipsei de constiinta.
Ne-am saturat de mizerii, de taxe, de politicieni, de salarii mici, de prosti, etc, dar uitam ca sansele sa ne fie mai bine in alta parte sunt mici, spre nule.Majoritatea au obosit sa lupte pentru ca le este comod sa se planga si sa compare.
In Romania zilelor noastre, deznadejdea si nepasarea sunt cele doua mari patimi care ne distrug, incetul cu incetul. Pe cei aflati la baza societatii, deznadejdea nu-i lasa sa se ridice, sa aiba incredere in fortele lor, iar pe cei aflati in varf, nepasarea il face sa cada. Deznadejdea ne priveaza de ceea ce am dobandit pozitiv pe cale naturala, iar nepasarea nu ne permite sa renuntam de vicii. Nepasarea ne face meschini, deznadejdea ne coboara de tot in prapastia rautatii. .Lipsa de reactie civica colectiva te aduce in pragul disperarii si te intrebi pentru ce aceasta natie a mai participat cu atita entuziasm la evenimentele din dcembrie 1989.Liderii politici actuali si fosti pe la putere pot sta inca linistiti pentru ca Boc nu pica ci pregateste sub comanda lupului de mare noi curbe de sacrificiu.Cu toate ca liderii opozitiei ar dori din suflet ceva miscari ample de strada sint fel de lasi ca si majoritatea tacuta ce sufera prostia si furaciunile in numele interesului national ,al democratizarii tarii a tuturor timp de 20 ani
Trebuie sa umblam mai mult la conceptii,la suflet,sa ne implicam mai mult pentru ceilalti caci numai uniti vom prospera ca natiune,altfel putem pleca linistiti de acum,ultimul sa stinga lumina.

NOI ,PROFESORII,NU MAI SUPORTAM CI PROTESTAM!

Foamea își spune cuvântul. Amăgiți de peste un an de actuala putere cu majorarea salariilor, profesorii nu mai au răbdare cu actualii guvernanți. Așa că protestele profesorilor continuă, iar lucrurile sunt scăpate de sub controlul sindicatelor. Iar când educatorii, învăţătorii şi profesorii sunt trataţi ca şi cum s-ar afla pe ultima treaptă de utilitate a acestei societăţi, atunci e greu să-ţi imaginezi că şcoala mai poate stăvili valul de violenţă, mitocănie, cruzime chiar, care se revarsă dinspre o lume fără busolă, aflată, şi ea, la limita supravieţuirii, dacă nu dincolo. Şi, ciudat, după cum se ştie, cred, din varii experienţe, cei care suferă de lipsuri de tot felul nu sunt deloc înţelegători faţă de aceia supuşi unora similare, mai ales atunci când aceştia se află, teoretic cel puţin, pe o treaptă superioară lor, cum ar fi, să zicem, profesorii. În ochii unui muritor de foame un profesor muritor de foame nu mai are nici o urmă de autoritate, cu atât mai mult cu cât, în zilele noastre, autoritatea e dată mai ales de avere, de venituri. Iar asta se învaţă foarte bine, din familie, chiar cei care altceva nu au cum să înveţe. Aici ar trebui să fie mai atenţi toţi guvernanţii care se perindă pe deasupra acestei ţări.
Ce-i drept, nu ştim, ori mai degrabă ştim şi ne prefacem a nu vedea, câtă educaţie şi cât respect pentru educaţie au primit şi au şi cei care guvernează pe rând România. Cineva cu un simţ moral dezvoltat nu numără 80 de inşi şi declară 170 sau câţi or fi trebuind. Cineva care are cât de cât o personalitate formată nu se face preş în faţa nimănui, indiferent dacă acela care pretinde asta e preşedintele ţării, al partidului sau te miri cine altcineva. Dar dispreţul afişat faţă de oricine e evident în comportarea celor de azi chiar pe stradă, în troleibuz sau tramvai. Însăşi expresia „scuze” (în loc de vechiul „mă scuzaţi”) sau „poftim” (în loc de „poftiţi”) demonstrează aceasta. Nu mai spui „mă scuzaţi” ca să nu personalizezi relaţia, e, aşa, un cuvânt aruncat în vânt, în general. Nu cumva să se adreseze cuiva, nu cumva să pară că suntem politicoşi, că-l preţuim pe semenul nostru. Un prost, în fond, vorba tânărului ucigaş de la Craiova. Şi, mai ales, nu ceri de la vecinul pe care l-ai călcat pe bombeu, de pildă, să te scuze, doar n-o să-ţi pese de asta…
Ceea ce lipseşte azi lumii noastre româneşti este civilitatea. Relaţiile acelea în care ai grijă să nu-l calci în picioare pe semenul tău, oricât de jos ar fi el, măcar pentru că nu se ştie dacă nu cumva există unul deasupra ta care ar putea să-ţi facă şi ţie asta, dacă nu din bună creştere fundamentală. Sigur, cei de sus se simt superiori celorlalţi, tocmai de aceea ar trebui să fie mai atenţi cu semnalele de dispreţ pe care le dau zilnic. Asta într-o lume civilizată. La noi… Şi atunci, cum să te miri de declaraţia descreierată a unui mic dement care, peste zece ani, după ce iese din puşcărie, dacă nu cumva se învârteşte mai devreme de vreo amnistie sau eliberare pentru bună purtare (sic!), va umbla liber prin lume, gata să-şi perpetueze modelul. Însă nu e nevoie să aşteptăm atât, modelul este aici, lângă noi, deasupra noastră.

POVESTIRE DESPRE UN PROTEST ESUAT...

Afara e frig si umezeala. Am stat si am “cujetat” daca sa ies, sau sa nu ies, la aceasta manifestatie. M-am uitat pe televiziuni, poate vreuna anunta anunta ca se va transmite ceva. Liniste si pace.Totusi ma decid sa vad ce se petrece in Piata Universitatii.Acolo multi jandarmi,prea multi si...ma uit mai bine intr-un colt cativa tineri cu funde violet in piept...vreo 10...Buuun! E o manifestatie care va prezenta interes doar pentru Jandarmerie si Servicii. Adica un nimic! Si pentru asta am iesit din casa si sa risc o viroza? Totusi ma apropii si fac cunostinta.Manifestatia a fost organizata de MISCAREA VIOLETA si la ea au paricipat cei din clubul bloggerilor liberali si cei care citesc aceste bloguri.
Am decis sa mergem spre casa lui Basescu din MIHAILEANU,nu stiu de ce,uite asa,am plecat care cu masina care pe jos si acolo,surpriza,cum stiau nene jandarmii si politistii de erau dublul numarului nostru? Se asculta telefoanele sau ce? O sa radeti dar eram vreo 15 zabauci si ei erau cata frunza si iarba,civili si militari.Ne decidem sa le facem o farsa si facem stanga imprejur spre uimirea lor si...culmea...ne intreaba unde plecam ca ei sunt dupa noi si imi vine ideea sa le spun ca ne ducem la sediul PDL,NE INTREABA CARE SI LE SPUNEM SEDIUL CEL MARE.Bineinteles ca am plecat dar nu intr-acolo ci la o bere sa ne cunoastem si sa povestim despre politica.Ce am inteles si care a fost concluzia...
Statul este duşmanul omului simplu, iar gaborii sunt câinii de pază ai statului. Prin urmare, gaborii sunt duşmanii oamenilor cinstiţi şi singura atitudine posibilă e să te fereşti pe cât se poate să ai de-a face cu ei.
A doua concluzie... decat sa vrem libertate mai bine SCLAVI si sa pupam moastele sfintei PARASCHIVA.

FRANTURI DE AER...

Oricât de mult ai vrea să respiri normal, nu vei putea. Pentru tine aerul e împărţit în trei: aerul trecutului, aerul prezentului şi cel al viitorului, în care nu ştii daca va mai fi destul aer şi pentru tine. Încerci să îţi deschizi inima tot mai mult şi exact atunci când decizi să o laşi să zboare, ea se izbeşte puternic şi e nevoită să rămână pe loc, cu toate temerile de care, se pare, că nu poate scăpa.

Câteodată, te uiţi în jur şi îţi spui că nu e de tine aici, îţi vine să îţi pui mâinile în cap şi să fugi rupând pământul, de frică. A, da! Normal că ai temeri, normal că de fiecare dată când începi să fii fericită sau îţi doreşti să zâmbeşti, vine o umbră de nesiguranţă, de frică, asupra ta, îţi fură tot aerul, iar tu rămâi un simplu suflet livid, nostalgic, melancolic, gata oricând să renunţe. Păi şi ce faci? Păi..nu prea ai de ales. Târâi sufletul ala livid după tine, te mai împiedici în mocirla, mai dai cu el de pământ,îl mai vezi puţin cum sângerează, dar nu îţi faci griji, ştii oricum deja că eşti lipsită de aer.

Va fi întotdeauna cineva care îţi va fura aerul, spaţiul, viaţa. Hoţi de inimă,hoţi de viaţă, hoţi de suflete...
Dar parcă viaţa ta are uneori aroma fină, aromă de pasiune. Uneori,merită să o trăieşti pentru firavele momente în care tot aerul e al tău iar tu eşti prinţesa micului tău imperiu.

Deschide ochii, trage ultimele rămăşiţe de aer pe care le mai ai şi fugi oriunde sufletul te poartă. Fericirea e în inima ta, tu alegi locul!

SA VISAM

Am uitat sa visam oameni buni.Suntem prea stresati,prea ingandurati,prea incruntati si prea pesimisti.Orice din jurul nostru ni se pare impotriva noastra.Preferam sa ne izbim cu pieptul de realitate ,oricat de dureroasa ar fi si sa incercam sa dam dovada de maturitate si demnitate atunci cand sufletul ne este pierdut.Tot mai multi dintre noi sunt nepasatori fata de ce e in jurul lor si fata de ce va urma.Tot mai multi isi urasc viata.Tot mai multi beau,tot mai multi fumeaza,tot mai multi sunt ca si frunzele de copac toamna.Ma uit in jurul meu si vad numai oameni plictisiti si obositi pentru care viata e un calvar,o batalie fara sfarsit.Sunt cei care isi pun durerea pe fata si isi scriu cu un marker pe frunte" nu ma mai lovi si tu ,m-au lovit sute inaintea ta".Realitatea este cea care ne rupe de visare.Traim si vedem dorinta de avutie ,dorinta de mai mult a fiecaruia si dispretul altora.Suntem rupti de visare!Macar o clipa sa ne oprim cu gandul ca, Cineva acolo sus are grija de noi si ca iubirea ne va salva si totul va fi bine.Cei care ii vedem langa noi in autobuz sunt cei care cred ca tu vei fi generatia de maine si vei fi mai chinuit pentru ca vei ajunge ca ei.In scurt timp vei uita si tu sa visezi.Vei incerca sa arati puternic,dar defapt gandirea duce o lupta apriga cu tine.Vei uita cuvantul "visare".O sa intri in casa nervos ,o sa arunci cheile pe masa, o sa te duci la frigider si o sa iti iei berea .O sa bei fara sa te opresti si asa iti transformi viata in monotonie si moarte pura.E clar ca vezi nepasare , e clar ca vezi greutati ,dar pe langa incercarea de a le face fata cu capul sus ,trebuie sa si visezi.Deci,ce astepti?....


--------------------------------------------------------------------------------

STRADA SPERANTEI

Astazi m-am plimbat foarte mult. Am tot alergat pe strazi, de nebuna. Cautam Strada Sperantei, credeam ca mai exista. In toata cautarea acea haotica, am dat numai de strazi cu nume ciudate Stada Tristetii Care Nu Mai Dispare, Strada Dezamagirii, Strada Dracului. La un moment dat am dat de Strada Zambetului, dar nu stiu cum am reusit, ca iar m-am ratacit si nici strada aia nu am mai gasit-o. Nu prea am intalnit oameni azi, era cam pustiu orasul...de ce oare? Sesiunea e de vina, toti se izoleaza. Hm.... Mai aveam un reper , Strada Fericirii. Intr-un final am intalnit un om si l-am intrebat daca stie cum sa ajung la Strada Fericirii. S-a uitat mirat la mine, a afisat un zambet de superioritate si apoi mi-a zis pe un ton calm si sec: "Strada asta nu exista, o cauti degeaba!". Mi se parea ciudat. Apoi, l-am intrebat de Strada Sperantei. Mi-a dat niste indicatii destul de confuze, cica trebuie sa trec pe langa Strada Plangerii, iar la colt cu Strada Luminii si a Tristetii e strada ce o caut. I-am multumit si am plecat in cautarea ei.
Ok, problema mea e ca nu gasesc acea strada si am cautat-o cu disperare, ma poate ajuta cineva cu informatii?

Dar dacă mâine va fi sfârşitul lumii...?

Şi dacă mâine ar fi sfârşitul lumii, ce ai face? Ai regreta clipele pe care le-ai pierdut nepăsându-ţi deloc de ceilalţi, de tine? Ai privi spre mare pentru ultima dată? Ţi-ai cere iertare în genunchi de la cei pe care i-ai rănit? Sau i-ai spune celui pe care îl iubeşti „Te-am iubit dintotdeauna şi te voi iubi pentru totdeauna”? Vei înălţa o rugăciune pentru sufletul tău? Vei mulţumi tuturor celor pe care i-ai putut numi prieteni adevăraţi? Sau te vei ruga pentru o ultimă ploaie, pentru o ultimă picătură de ploaie care să te curăţe de tot ceea ce este necurat în tine, o picătură a ploii sfinte? Sau îţi va fi teamă de necunoscut, teamă de sfârşit, teamă de ce va urma? Sau vei fi vesel? Vesel, pentru că toate necazurile s-ar termina, vesel pentru că orice sfârşit înseamnă doar un nou început? Şi dacă mâine ar fi sfârşitul lumii, ce ai face?! Şi dacă mâine ar fi sfârşitul lumii, şi s-ar amâna? Dacă ţi s-ar mai da un termen, de încă 2 săptămâni? Cum ţi-ai petrece aceste două săptămâni? Ai fi alături de cei alături de care nu ai avut curajul de a fi, deşi ai vrut, până acum? I-ai ajuta pe cei pe care nu ai vrut să-i ajuţi până acum, deşi ai putut? Te-ai gândi la ceilalţi mai mult decât la tine? Sau ai fi altruist? Sau ai face tot răul pe care nu ai avut curaj să-l faci până acum? I-ai omorî pe toţi cei pe care-i urăşti? Sau ai pune un hotărât capăt urii, tristeţii şi judecării? Cum ai trăi tu, omule, aceste două săptămâni, acest ultim traseu al vieţii? L-ai trăi tu aşa cum ar fi trebuit trăită viaţa în întregime, sau ai irosi chiar şi acest final? Gândeşte-te, căci mai ai timp. Dar dacă, totuşi, mâine va fi sfârşitul lumii...?