Toate cate sunt...

Sunt gânduri care nu se aud, sunt zâmbete care nu se văd, sunt priviri care se ascund. Sunt tăceri care ţipă şi cuvinte care se şterg. Sunt amintiri încă vii, sunt trecuturi atât de prezente şi paşi care mai vorbesc. Sunt zile atât de scurte pentru vise atât de mari, sunt ochi care vorbesc atâtea limbi frumoase, sunt atâţia oameni cu sufletul frumos şi totuşi atât de multă indiferenţă. Sunt suflete care dansează libertate, sunt păsări care respiră verde, sunt primăveri-copile. Sunt postări care nu se scriu, sunt cuvinte alese, sunt gânduri care se citesc virtual şi chipuri care aşteaptă mângâieri reale. Sunt oameni.

Suntem ceea ce simţim

Suntem ceea ce simţim. Suntem revoluţii personale de cuvinte, de gânduri şi de vise. Trăim, credem, sperăm dar dincolo de toate simţim. Iar dacă pretinzi că poţi descrie un sentiment, încearcă să nu te grăbeşti şi să taci. Descrie-mi durerea, singurătatea, indiferenţa, fericirea, un zâmbet sau o lacrimă. Explică-le cum vrei, cum poţi. Dar sentimentele nu se descriu. Dacă mă întrebi ”cum te simţi” : cel mai probabil o să îţi răspund bine. Dar binele ăsta nu se descrie. Binele ăsta înseamnă multe. Şi zilnic ne purtăm propriile revoluţii. Noi le provocăm, noi protestăm şi tot noi găsim soluţii. Suntem revoluţionarii propriilor suflete, gânduri, cuvinte. Şi da, dincolo de toate suntem ceea ce simţim!

Suntem suflete care scriu poveşti

Fiecare om are o poveste. Fiecare poveste se scrie în timp, iar fiecare timp înseamnă momente. Ne plimbăm zilnic printre poveşti, dar cine mai are timp să le citească? Ne-am obişnuit doar să răsfoim. Răsfoim pagini, cuvinte şi amintiri. Oamenii au început să răsfoiască cu uşurinţă sufletele, de parcă un suflet s-ar putea citi. Când vom înţelege că omul nu e doar un trup, o voce, sau un chip? Când vom înţelege că un om e un suflet cu o poveste care se scrie în timp? Viaţa ne poate oferi dincolo de coperţile frumos colorate ale timpului, o poveste al cărui deznodământ nu-l vom anticipa vreodată. Suntem coperţi scrise în timp, iar ceea ce trăim se scrie în noi. În fiecare zi, în noi se scrie o poveste. Suntem suflete care scriu poveşti.

Azi...

Azi m-am gândit mai mult ca niciodată la timp şi la ceea ce am fost, ce sunt, ce voi deveni…şi am reuşit doar să zâmbesc şi să spun: am o viaţă simplă şi frumoasă! E fantastic să mă gândesc la modul cum am evoluat, cum am crescut şi m-am maturizat, dar întotdeauna alături de oamenii cei mai importanţi din viaţa mea pe care pur şi simplu îi ador: familia! Ceea ce sunt azi se datorează… fiecărui om care a făcut şi care face parte din viaţa mea, căci dincolo de orice om se află o lecţie de viaţă, o mână întinsă, un zâmbet, un cuvânt cald. Dincolo de timp ne aflăm noi, oamenii, suflete calde, vise şi zâmbete… Azi m-am simţit minunat să văd că pot privi în trecut cu zâmbetul pe buze, să-mi amintesc de lucruri naive, de zile frumoase, de lacrimi, de zâmbete, de oameni, de foşti prieteni şi amici…de jurnale şi de vise foarte dulci :D, de copilul …adolescenta din mine! Cu alte cuvinte, azi am realizat, din fericire că într-adevăr nu regret nimic din ce a fost, pentru că fiecare lucru se întâmplă cu un anume scop… Iubesc ceea ce am, iubesc oamenii, îmi iubesc familia, prietenii, îmi iubesc viaţa simplă, frumoasă, albastră si colorată !

Lucruri simple

Am invatat sa ma regasesc in lucrurile simple ce cu adevarat ma definesc ... am invatat sa "imi placa".Imi place atunci cand ma cufund in litere,imi place sa evadez din realitate sa ma pot pune in locul intamplarilor ... sa-mi creez propria poveste,simpla dar complicata in acelasi timp.Imi place sa iti vad surasul atunci cand te regasesti printre cuvintele mele.Imi place sa zbor in aceea poveste si sa las viata asta "complicata" spre una mai simpla.Imi place sa te bucur,sa radiezi,sa te ajut...dar in acelasi timp trebuie sa-mi placa sa ma regasesc in propria persoana, sa invat de la mine,sa ma pot ajuta singura.Sa nu depind de tine ,sa incerc sa-mi folosesc propriul ajutor ... ajutorul spre propriul meu drum. O simplitate complexa,dar si o complicare nedefinita.Vreau sa vad doar frumusestea simplitatii nu si ceea a lucrurilor care noi le numim scumpe ... scumpe?!Dar de ce folos? Vreau ca simplitatea mea sa fie si complicata sa o pot defini ,sa o pot ghici ,sa o pot regasi.Eu doar stiu sa ma bucur de o raza de soare ,de un fulg de nea ... de un zambet regasit pe chipul tau ... de acele gesturi si fapte cu adevarat simple.As mai spera ca nu numai eu sa cred asta ...poate in zadar ,poate nu ... dar inca ma bucur de simplitatea mea complicata cu un strop ce vrea sa se hraneasca cu iluzii,vise si bucurii nespuse. "Simplu este atunci cand spui ,cand rostesti ... dar complicat cand simti fara sa poti sa te stapanesti. "

CERC SI CUB

S-au cunoscut intr-un caiet; ea era pe pagina din stanga, iar el pe pagina din dreapta. Cerc era desenata, ba chiar avea si doua raze care-i luminau chipul ca intr-un zambet. Era perfecta, caci fusese facuta cu compasul si cu un creion negru foarte sigur pe el, care a decis ca ea sa fie un cerc-femeie, fiindca avea atatea calitati subtile... Cand creionul a inceput sa treaca razant pe langa rigla ca sa deseneze cubul, Cerc privea cu rasuflarea taiata la perfectiunea unghiurilor, la multitudinea de laturi, la simetria senzuala si abia astepta sa vada cine e. Cand Cub a fost gata si privirile li s-au intalnit, foile albe au tremurat, caci ei erau mult prea perfecti ca sa se deformeze. Cub, dezmeticit, s-a uitat imprejur si a dat cu ochii de Cerc. O, Doamne, cat era de frumoasa! Ce simplitate si ce desavarsire! Ce perfecta armonie! ... I-a venit asa, fara sa-si poata prelungi vreo latura, sa mangaie rotunjimea, pe dinauntru, pe dinafara... Cand a realizat cat erau de diferiti, Cub s-a intristat, dar nimic din sentimentele lui nu putea fi vazut din afara, poate doar cand vreuna din laturi se inrosea de sfiala. Doar Cerc parea sa dea din raze ca o faptura indragostita, de cate ori era privita... Prima oara cand s-a inchis caietul si s-au trezit lipiti strans unul de altul, fata in fata, li s-a taiat respiratia. Cub a vrut sa o ia in brate, dar Cerc nu stia cum sa-l cuprinda. Nici Cub nu era foarte sigur ca ar fi putut sa-si desfaca laturile, asa, dintr-odata, dar dupa cateva ore petrecute impreuna a stiut ca asta pot invata doar unul de la altul. Cand erau rasfoiti si lasati cu caietul deschis chiar la paginile lor, erau atat de tristi si atat de singuri... Li se facea un dor cumplit si, oricat s-ar fi iubit, stiau ca niciunul dintre ei nu putea inchide caietul, mereu depindea de altcineva ca ei doi sa fie fericiti... Intr-o zi, Cub s-a inspaimantat la gandul ca una dintre foi ar putea fi rupta din caiet, ca sa devina avion, cum i se intamplase unui prieten de-al lui. Habar n-avea ca si Cerc se framanta cu aceleasi ganduri negre, fiind si mai speriata de radiera cu care-i stersesera prima raza... Zile in sir, cand caietul nu se deschidea deloc, erau atat de fericiti in lumea lor, in dragostea lor ce era in pericol doar cand se afla in mainile altora... Cub si Cerc incepusera sa-si faca planuri impreuna. Se gandeau chiar sa renunte la perfectiune si sa se transforme amandoi intr-un banal triunghi. Se rusinau de acest gand, dar erau excitati de ideea ca ar putea sa faca impreuna o latura numai a lor, chiar daca n-ar fi avut nici o linie curba, ca mama, ci doar linii drepte si unghiuri, ca tata. Invatasera sa se imbratiseze, chiar daca, matematic vorbind, parea imposibil. Cerc intra in Cub toata, se pierdea in bratele lui si aveau senzatia ca nimic nu-i mai poate desparti. Intr-o zi, paginile s-au desfacut si creionul mazgalea hartia cu niste desene mici, imperfecte, inghesuite, barfitoare si vulgare. Cub si Cerc au tras o spaima groaznica, dar au scapat de mazgaleala. In schimb, din ziua aceea au trebuit sa suporte rautatile si mizeriile figurilor imperfecte, care radeau de iubirea lor si ii deranjau cu o curiozitate sinistra, voiau sa stie in fiecare moment ce fac, ce-si spun, cum dorm imbratisati, pe ce latura, cum intra Cub in Cerc si Cerc in Cub. Devenisera de nesuportat, pe masura ce Cerc si Cub se iubeau tot mai mult. Creaturile mazgalite in josul paginii erau tot mai stridente si mai ticaloase, iar Cub si Cerc si-au dat seama ca nu pot rezista asa. Si, intr-o zi cand se prefaceau ca dorm ca sa-si vada si mazgaliturile de viata lor, au decis sa fuga, ca sa-si apere iubirea. Sa se deghizeze chiar si intr-o caricatura, numai sa plece de langa mazgalelile acelea, ca sa-si traiasca linistiti, milimetric, povestea de iubire. Cub a desfacut patru linii pe furis si cu una a luat-o pe Cerc de mana, din cealalta i-a facut o sarma, ca sa treaca pe pagina lui, cu inca una s-a agatat de o margine de caiet si din ultima si-a facut o sabie, pentru ce avea sa urmeze, daca avea sa li se impotriveasca si altcineva. Cerc a plecat cu inima sfasiata nu de dorul paginii pe care se nascuse, ci pentru ca a vazut cu ochii ei cum Cub s-a automutilat pentru iubirea lor, cum si-a pierdut intr-o clipa perfectiunea de dragul ei.

IUBIRE SI ARAT...

Pe nisipul fierbinte al inimii mele sunt gândurile tale ce țin aprinse felinarele iubirii. Fiecare sărut al tău îmi pecetluiește buzele într-un zâmbet. Te port în gând, în speranțe, în vise, iar sufletul tău îmi luminează nopțile fără lună. Din vârful speranțelor mele de iubire eternă știu să păstrez pentru tine o bucată de suflet curat știind că nu am să pătez nicicând, cu dezamăgiri sau trădări, albul viselor noastre de iubire adevărată. Sufletul meu alb zboară către inima ta plină de iubire. Liniștea sufletului îmi înfrumusețează chipul și știu că am făcut cea mai bună alegere. Îți mulțumesc că mi-ai dăruit înapoi lumea de vise împlinite, pictate în culorile celui mai frumos curcubeu. Am să las tristețile în seama primăverilor neîmplinite iar inima mea va râde cu a ta. Te aștept să pictăm împreună, la ceas de sărbătoare, dorințe nebune scriind în cartea vieții doar fericiri și povestea noastră de dragoste, de mare dragoste. La începutul poveștii noastre de iubire, totul avea parfum de vis căci timpul furase destul din viața mea și a ta. În sufletul meu îndrăgostit de-o privire speram ca destinul să te aducă lângă inima mea și te-a adus. Cu dragostea ta ai reușit să-mi alungi de pe suflet toate tristețile și să-l îmbraci cu bătăile inimii tale. M-ai făcut să am lângă tine zborul cel mai înalt iar lacrimi de fericire îmi curg pe obraz și te văd în tot ce e bun. Te văd când îmi simt inima bătând nebunește. Te văd în lacrimile mele de fericire, în zâmbetele mele ți în toate emoțiile. Te văd în clipele care mă dor de cât de greu trec când ești departe. Te văd când închid ochii, te văd când îi deschid. Te văd în viitorul îndepărtat și te văd în copiii a căror tată visez să fii. Te văd în cuvintele fericire, împlinire, iubire. Te văd în toate visele și speranțele mele. Nu știu cum aș putea să-ți mulțumesc pentru iubirea ce mi-o dăruiești dar lasă-mă să te iubesc cu o dragoste sfântă ca să-mi auzi sufletul râzând și să râdem în fața vieții împreună în timp, peste timp. Iubirea mea îți mulțumesc că exiști în toate clipele vieții mele cuibărit în sufletul meu pentru totdeauna!