Va doresc timp

""Hai că mă grăbesc.'' N-am timp să zâmbesc astăzi, darămite să mai fiu și fericit? Ce?! Asta e cea mai frumoasă zi ? Hai, dom'le, lasă-mă cu prostiile! Nu vezi că am treabă, că mă grăbesc! Nu am timp. Trebuie să ajung la muncă. Cum adică, să mă bucur? Păi, cum? Să mă bucur așa, din nimic? Hai, dom'le, fii mai serios. N-am eu timp de așa ceva." Recunoașteți măcar în parte discursul? N-a fost, fiecare dintre noi, cel puțin o dată, personajul principal al unei asemenea povești? Asadar... Vă doresc timp. Timp petrecut lângă cei dragi (și trecători), timp să vă zâmbească sufletul, timp să munciți cu drag. Dacă nu găsiți timp pentru toate astea, mai tăiați din timpul acela pe care-l petreceți încruntați sau judecându-i pe alții. Sau ținând supărări cu zilele. Sau încercând să-i schimbați pe ceilalți, în loc să-i acceptați așa cum sunt! Dar, mai ales, vă doresc timp să (re)descoperiți ce e cu adevărat important pentru voi. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, căci, nu degeaba scria Marin Sorescu, "vine o vreme când trebuie să tragem sub noi o linie neagră și să facem socoteala." Și cine poate ști cât de devreme, sau de târziu vine vremea noastră!

Iubesc ninsoarea...

Ninge tremurat, ca o poezie de dragoste, ninge peste case, peste oameni, peste suflete, peste necazuri, peste griji... Cu fiecare fulg ce-mi cade pe faţă simt mângâierea suavă a unui sărut, de parca bunul Dumnezeu ar răspândi peste lume petale de iubire. Ninge cald şi blând şi aş vrea să-mi pot îmbrăca sufletul cu albeaţa imaculată şi pură a zăpezii, într-o încercare disperată de a mă spala de toata mizeria, toate păcatele, toate greşelile şi faptele rele care mă intinează. Ninge şi mă simt liniştita sub această primă nea serioasa, ninge voios şi sprinţar, parcă mii de roiuri de fluturi albi s-au pornit într-un zbor al împăcării şi iertării. Ninge pierdut, parcul e troienit cu flori de mărgean şi, un pescăruş stingher şi uimit îşi strigă cu disperare tovarăşii, ca un semn, ca o chemare de a se bucura şi ei de frumuseţea naturii. Totul este lângă noi, totul este in jurul nostru, proaspăt, adevărat şi nespus de minunat. Trebuie doar să avem ochi să vedem iar sufletele să ne fie deschise la iubire şi afectivitate. Răcoarea dulce a zăpezii trebuie să provoace fierbinţeală în suflet, trebuie să determine nevoia de a schimba ceea ce este rău cu ce este bun, de a curăţa praful, negura şi ceaţa ce pluteşte uneori în sufletele noastre şi de a ne primeni pentru noul an, mai bun şi mai bogat decât cel ce a fost. Ninge... Închideţi ochii pentru o clipă şi lăsaţi ninsoarea să vă cuprindă, simtiţi cum creşteţi şi vă purificaţi odată cu ea, priviţi lumea cu ochii sufletului, lăsaţi mintea şi raţiunea să se mai odihnească puţin, daţi-le o vacanţă, lăsaţi-le să zburde, să se bucure şi ele de sărbători şi deschideţi-vă inima a bucurie .

Ninge

Ninge. Si ninge frumos si cald cu fulgi mari si eu stau si zambesc la un monitor. Ninge si ninge si ninge... Ninge de-a dreptul si ninge asa, cuminte, naucitor. Din senin, fulgi mari... albi, eu pierduta putin si regasita mai mult. Mai conteaza? Ma am mana in mana cu norii si ninge. Si asa e, ninge, zapada s-a asternut pe masini, pe oameni, pe mine. Si ma gandesc ca daca o sa mai spun de multe ori ca ninge o sa credeti ca ma lupt cu nametii. Nu-s nameti, doar ninge. Asta-i intreaga idee... sa ninga. Incet si fara directie, sa privesti pierdut in sus. Sa simti cum ninge, peste tine, prin tine. Sunt putin zapacita de la fulgi, si putin de la ninsoare. Ninge... Imi aminteam, candva, demult, sa tot fi avut vreo 5 ani si eram la munte si ningea uimitor de tare si-a stat si in cateva ore, seara, cerul era asa de ciudat si stelele asa de mari cum nu le-am mai vazut vreodata si-atunci am zis ca nu exista o chestie mai perfecta decat atunci si acolo. Si de atunci am cautat ninsoare si-am crezut in ea si-am transformat-o in momente. Si m-am certat cu fulgii si-am fugit de fulgi si m-au intristat... Pentru ca fulgii iti stau cateva secunde in palma si-apoi dispar dar iti lasa momente. Vezi tu, ninge ucigator si cald, si nu, nu atinge zapada pentru ca se pierde si piere. E indeajuns ca fulgii te lasa sa te bucuri, cateva momente, lipsiti de egoism, de idei preconcepute. Plini de alb. Se sacrifica, fiecare purtand povestea lui, prin fata ochilor tai. Si stii ce-i fain? E fain ca fulgii nu mint si nu dor si te lasa sa-i topesti in palma, asa, pentru cateva secunde, in care, prind viata cand te vad ca zambesti. Fulgii sunt ca niste copii ce nu au invatat ca dincolo de cer, pierduti pe pamant o sa afle ca inocenta e gratuita si ca trebuie sa o plateasca scump, ca dincolo de zambete, oamenii ascund povesti care dor, ca pentru a face un pas inainte trebuie sa calci pe alb si ca fara compromisuri nu poti decat sa privesti cum cad, albi flugii, fara sa poti sa deschizi fereastra sa-i atingi. Fulgii nu stiu inca... Si poate din cauza asta ei or sa fie albi si nu au invatat ca timpul ucide oameni si oamenii ucid idei si se pierd in acceptare pana cand uita. Si uneori, cand vreau sa-mi amintesc, poate ca ninge. Si uneori, cand vreau sa uit, poate ca ninge. Si, uneori, zapada se murdareste. Dar fulgii? Fulgii nu se pot murdari. Fulgii raman albi, dincolo de timp, dincolo de bine si rau, dincolo de cuvinte...

Lumea mea

Ma simt atat de straina uneori de timpurile in care traim. De prea multa stridență in tot. De prea multa goliciune de peste tot. De prea multa grabă in toate. De prea multa vulgaritate. De prea multul zgomot de peste tot din jur. Lumea mea e uneori ca un film alb negru… dar cu oameni care inca mai rosesc. Uneori e fara sonor, alteori iti mangaie sufletul Chopin, Haydn, Mozart. Uneori cantec divin de heruvimi, alteori doar glasul tainic al vreunui vant de seara… Uneori lumea mea are tihna si manierele unui ceai de la ora 5…Si parfumul unei scrisori trimise dupa multe ezitari, scrise pe multe pagini cu litere tremurate… pe care primitorul o saruta si o pastreaza o viata intreaga, ca pe cea mai de pret comoara. Se gasesc in ea uneori gesturi de un eroism care astazi poate parea superfluu, naiv, utopic, de-a dreptul caraghios. Se gasesc uneori in ea oameni cu suflet de copil, cu gesturi de o candoare ce iti topeste sufletul. Lumea mea pare uneori o calatorie cu Orient Expressul…alaturi de cei mai fascinanti companioni…. cartea, amintirile, visele, versurile, neaparat versurile, florile, rugaciunile prietenilor si…omul care te iubeste pentru sufletul tau. Si care ramane acolo, cu tine in compartiment, orice ar fi…si oriunde il va duce aceasta calatorie. In lumea mea cel mai frumos machiaj e bunatatea, cele mai de pret accesorii sunt faptele frumoase, facute neaparat in taina… in lumea mea delicatetea si nobletea nu sunt un handicap, daca ierti nu inseamna ca esti „fraier”, iar ridurile sunt iubite, pentru ca fiecare spune, intr-un fel sau altul, o poveste de iubire.

Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti? Se ştie? Ori poate Nimeni eşti asemeni Mie? Suntem deci o pereche? Taci, nu spune! Pe dată ar afla o întreagă lume - Ce jalnic este - Cineva - să fii! Ce public - ca un Brotac - în zarvă multă Orăcăindu-şi numele - pe cînd În admirare - o Mlaştină îl ascultă! Emily Dickinson

Avem nevoie de oameni

Lumea are nevoie de oameni: … care nu pot fi cumparati; … care sa-si respecte cu strictete cuvantul; … care sa-si puna conduita morala deasupra bogatiei; … care sa aiba opinii si o vointa puternica; … care pot cuprinde mai mult decat propria lor vocatie; … care nu ezita sa rascumpere timpul; … care nu isi pierd individualitatea in multime; … care sunt onesti atat in lucrurile mici cat si in cele mari; … care nu fac compromisuri cu raul; … a caror ambitii nu se confunda cu propriile dorinte egoiste; … care nu spun ca fac ceva “pentru ca si altcineva o face”; … care se comporta cu dreptate cu prietenii lor la bine si la rau, in necazuri cat si in prosperitate; … care nu cred ca perspicacitatea, incapatanarea si siretenia sunt cele mai bune calitati pentru a obtine succesul; … care nu se rusineaza si nu se tem sa sustina adevarul cand acesta devine nepopular.