Viața mea a devenit așa cum mi-am dorit

Viața mea a devenit așa cum mi-am dorit să fie abia atunci când am înțeles un lucru: că timpul meu e prețios. Că timpul meu e limitat, iar asta îl face extrem de prețios. E singurul dar pe care-l am pe lumea asta. De fapt, viața mea înseamnă timp. Timpul pe care eu îl am pe lumea asta. Am un timp prestabilit, destinat mie. Asta nu înseamnă că mă mai tem de timp sau de plecare. Mă pregătesc în fiecare zi să mă întorc Acasă. Cum? Prețuind timpul de aici. Cum? Făcând doar ceea ce îmi face bine. Azi nu mai am timp de oameni care vorbesc mult și nu spun nimic. Nu mai am timp să leg prietenii „de plictiseală” sau din „singurătate”. Pentru că azi nu mă mai plictisesc și nici nu mă mai simt singură. Nu mai am timp de bârfe, de pălăvrăgeli, de prieteni care nu-și văd de viața lor. De oameni goi și superficiali. N-am timp să ascult tâmpenii. Pentru că azi, stau doar lângă cei ce-mi sunt model în viață. Și cresc sufletește lângă ei, cu fiecare zi ce trece. Tot azi, știu sigur că e important să-ți alegi oamenii din jur cu grijă. Azi nu mai am timp de pierdut cu relații care nu duc niciunde. Care nu construiesc nimic, care nu apropie, care nu mă ajută să cresc. Pentru că azi, nu simt nevoia să fiu cu cineva doar ca să fiu. Azi știu că sunt arhitectul propriei mele fericiri. Azi, nu mai am timp să fac ce am făcut acum 10 ani. Nu mai am timp să ies doar ca să nu stau acasă, că e sâmbătă sau că toată lumea iese. Orice noapte nedormită îmi pare lipsă de respect față de mine însami, orice lucru care nu mă reprezintă îmi pare pierdere de timp. N-am timp de cluburi, petreceri, întâlniri. Nu mă mai distrez ca la 20 de ani. Oricine nu poate înțelege asta, nu mă mai afectează. Pentru că azi, nu mă mai opresc din drum. Azi știu ceva ce atunci nu știam: că timpul contează. Azi, mă bucur de anii pe care-i am și de faptul că am lăsat în urmă oameni pe care-i știam de nimic, că am schimbat obiceiuri proaste cu altele bune, sănătoase și reale. Am învățat să aleg ceea ce îmi face bine și să mă feresc de lucruri inutile. Pentru că azi, timpul meu valorează mai mult ca niciodată. Azi, fiecare lucru care mă reprezintă, mă bucură. Fiecare pas e cu gândul că poate fi ultimul. Fiecare frunză ce zboară pe mijlocul drumului poate fi ultima imagine pe care o văd. Fiecare strop de ploaie poate fi ultimul pe care-l simt. Fiecare mișcare pe care o experimentez nu se va repeta altădată. Fiecare clipă pe care o trăiesc, nu se mai întoarce. Pentru că azi, timpul meu înseamnă tot ce am mai scump. Azi mă respect, mă iubesc, nu port resentimente, nu sufăr că nu-s înțeleasă, nu simt singurătate, nu pierd timp. Azi am curaj, pretenții și nu mă tem să trăiesc așa cum gândesc. Azi știu că tot ce fac, fac pentru mine. Simt, cu fiecare zi, cum adaug lucruri bune și le înlătur pe cele fără de folos. Mă limitez la liniște, oameni adevărați, respect, încredere și bun simț. Mă limitez strict la ce e important pentru mine și cei dragi. Azi, nu mai scriu sau vorbesc despre lucruri pe care le-aș face. Azi scriu și vorbesc despre lucruri pe care le fac. Pentru că azi, timpul meu e tot ce am mai scump.

Noi, oamenii

Noi, oamenii Zâmbim prea rar, vorbim prea mult, ascultăm tot mai puțin, privim tot mai adesea afară, când de fapt ar trebui să privim înăuntru, călcăm nepăsători totul în picioare, cu tălpile murdare de noroiul nostru propriu, în loc să pășim cu grijă, pe vârfuri, așa cum se cuvine să se pășească pe un covor de suflete, suntem în același timp avocați, procurori și judecători, însă niciodată nu ne punem în locul acuzaților, respirăm mult prea zgomotos, inventăm religii, doctrine, în loc să lăsăm credința liberă, să îi ascultăm glasul în sinea noastră, muncim prea mult, haotic, privind doar scopul, nu și mijloacele, avem prea puțin timp pentru cei dragi, alergăm prea mult, visăm prea puțin, ne omorâm aproapele, ne bucurăm de răul altora, batjocorim natura, distrugem până și ultimele fărâme de istorie…. …și totuși, ne considerăm ființe superioare.

Cum sa traiesti fiecare clipa ?

Sindromul lumii de azi este viata traita in viitor, stresul, lipsa zambetului si alergarea la urmatoarea problema de rezolvat de pe o lista fara sfarsit. Hai sa ne oprim pentru un moment. Macar un minut, macar o secunda, macar o clipa. Viata merge cu aceeasi viteza de 60 de minute pe ora indiferent ce facem. Vrei sa pui un minut deoparte azi ca sa zambesti si sa SIMTI ? Sa iesi afara in ploaie cu capul gol, sa arunci umbrela, sa inchizi ochii…si pentru un minut sa simti cu picaturile din cer se unesc pe corpul tau Sa te scoli dimineata devreme, sa iesi intr-un parc si sa simti cum n-ai simtit niciodata ca totul se trezeste pentru o noua zi. Sa simti cum inverzeste iarba Sa simti cum se bucura o vrabie cand gaseste o firimitura pe jos Sa simti cat de bine e sa te deschizi catre ceilalti. Sa simti cum e sa plangi. Sa simti cum e sa ierti. Sa simti cum e sa-ti pese. Sa simti cum urca in tine un fior cand primesti un telefon de la mine Sa te uiti la un copil si sa-l iei ca model. Am uitat sa fim copii si avem nevoie sa ne uitam la ei. Nimeni nu exprima mai bine ca un copil sentimentele pe care le traieste. Bucurie, tristete, furie, dezamagire, admiratie…le vezi la maxima intensitate in ochii unui copil. Problema nu e ca nu mai simtim, ci ca am uitat sa exprimam ce simtim. Am uitat sa exprimam dragostea, durerea, pasiunea, bucuria, dorul, tristetea. Daca e sa te bucuri, de ce sa nu te bucuri ca un copil cand primeste prima lui bicicleta? Daca e sa razi, de ce sa nu razi in hohote? Nu mai pune mana la gura cand RAZI. Razi in hohote si bucura-te de ce simti. Cum sa traiesti fiecare clipa ?

Dacă timpul şi-ar apleca braţele asupra mea, l-aş îmbrăţişa şi aş încerca să îl fac să îmi explice de ce mereu ne dorim ca timpul să treacă mai repede, să ajungem la anumite etape, ca atunci când suntem la acele etape, să îl rugăm să mai stea, să nu plece, să nu ne lase din braţele lui. Arta de a te bucura de ceea ce ai, de clipa pe care o trăieşti, se învaţă mai greu decât arta de fi mereu dezamăgit şi trist din cauza vieţii pe care o ai. Acum nu îmi doresc decât să mă bucur de fiecare zi aşa cum e, de fiecare om aşa cum e el, şi eu la rândul meu să reuşesc să îi bucur pe alţii.

Caruselul vietii noastre

Uneori este mai simplu sa respiri fiecare moment. Sa opresti secunda si sa privesti cu atentie la tot ceea ce este in jurul tau. Sunt clipe care isi pierd unicitatea. Sunt clipe unice. Si atunci de ce sa nu le oferim importanta cuvenita? Sunt lucrurile cu care ne intalnim in fiecare zi si carora nu le-am dat niciodata importanta. Sunt toate acele elemente care formeaza un carusel. Caruselul vietii noastre. Pentru ca viata este ca intr-un parc de distractii. Intr-un moment te poti afla pe culmi, iar in celalat poti pierde totul. Dar nu asta este important, ci dorinta si entuziasmul de a lua totul de la capat de fiecare data. De ce oare sa iti ingreunezi sufletul gandindu-te la toate lucrurile negative din viata ta? La ce folos? Un suflet speriat este un suflet nefericit, iar nefericirea te transforma in altceva decat ceea ce esti. Ia-ti o clipa si ofera o clipa de liniste sufletului tau. Deschide geamul si imbata-te cu muzica serii si a naturii. Nu te gandi la nimic, doar respira linistea.

Povestea din noi

Cred că ne-am obișnuit să privim în oglinzi care nu ne aparțin și să ne lovim de pereți clădiți de alții. Greșim atunci când privim prea mult în lumea celuilalt și uităm să privim în lumea noastră. În noi se află toate cheile potrivite, toate uşile şi toate ferestrele de deschis. În noi se află prietenul după care tânjim în exterior, şi acceptarea pe care o aşteptăm de la el. Definim perfecţiunea privind în celălalt, când de fapt ea nu există. Vrem mult şi repede, dar muncim puţin şi haotic. Ne-am obişnuit să căutăm toată viaţa, iar în final ne dăm seama că în viaţa asta nu trebuia decât să ne regăsim. Iar acest lucru e greu şi durează. Ne-am obişnuit să nu ne fie greu şi să nu dureze. Aici greşim. De ce ne este greu să conştientizăm cât de bogaţi suntem în interior, dar mai ales de ce ne este teamă să acceptăm lucrul ăsta? Ne-am obişnuit să căutăm în alţii ceea ce de fapt avem în noi. Analizăm vieţile celorlalţi şi uităm să o trăim pe a noastră. Uneori viaţa nu e despre toţi, ci despre fiecare în parte. Nu e vorba despre poveştile tuturor, ci despre povestea fiecăruia. E vorba despre povestea din noi.

Suntem ca niste frunze in vant

Suntem ca niste frunze in vant. Noi, oamenii. Picam toti la un moment dat pe un sol tare si rece. Pe pamant ajungem toti. E o diferenta insa. Unii se tin mai bine de crengile copacului. Altii renunta din prima. Altii abia asteapta sa cada ca sa termine odata. Toti condamna vantul ca a fost prea puternic si violent, dar nu stiau toti ca el asa este? De ce vocifereaza si nu se bucura de clipele in care sunt frunze? Un vant care stie unde te duce daca esti suficient de matur ca sa nu i te impotrivesti prea tare.Daca nu te zbati, daca nu tipi, daca nu urli, daca il mirosi si il adulmeci, daca te faci mic si te lasi pe aripile lui si inchizi ochii si asculti ceea ce vrea sa-ti spuna, ai toate sansele sa ajungi inapoi pe pamant. Poate ca atunci cand deschizi ochii o sa te trezesti intr-un loc mai frumos si mai minunat decat cel din care ai plecat. Asa se intampla de fiecare data cand viitorul mi se intoarce la 360 de grade fara ca eu sa vreau sa scad sau sa adaug un grad. Asa se intampla cand vreun eveniment ma face sa ma doara revendicarea capitolelor din viata mea si ma vad nevoita sa batatoresc drumul pentru altele pe care momentan nu mi le doresc. Atunci mi-ar placea sa fiu din nou copil sa vina cineva sa-mi ia de pe umeri greutatea propriilor decizii. Uneori, e tare greu sa fii om.Oare gresesc ca vreau sa fiu ultima frunza care atinge un pamant? Oare nu am dreptul sa ma vait in timp ce ma tin cu dintii de craca mea de copac si nu vreau in ruptul capului sa-i dau drumul? Oare nu stie cat de mult o sa ma doara sa nu ma stiu agatata de nimic? Copacul stie, dar cu toate astea, la un moment dat o sa ma tranteasca la pamant.