Viata mea

Viaţa râmâne doar un circuit de sentimente, tristeţe-fericire-tristeţe, mereu o alternanţă între cele două. Simt praful ce s-a aşezat asupra mea, văd epava ce a rămas din mine însămi. Mă simt în afara timpului, trăiesc o viaţă fugară, gonind după timp şi fugind de el. Ajung să văd cum visele mi se spulberă ca şi secundele, trec...şi lasă în urma lor doar fantoma a ceea ce am fost. E cinstit oare să ajungi să fi dezamăgit de tine însuţi? Se spune că toţi merităm o a doua şansă, dar oare un risipitor de oportunităţi ca mine va mai merita ceva? Ajungi momente când îţi vine să iei încărcătura sufletului tău şi să pleci, acolo unde nimeni şi nimic nu te va găsi, spre ţara de Nicăieri. Închid ochii şi mă imaginez puternică, dar îi deschid şi realizez că e doar o iluzie, că sunt ca un copil ce are nevoie de un moment de linişte, eu şi jucăriile mele –cuvintele. Uneori mi-e atât de simplu să evadez în lumea mea, să deschid portalul şi să dispar, unde sunt doar eu si ele, miile de EU ce stau înmagazinate aici. Şi din nou linişte, se lasă cu tăcere în mintea mea, ai zice că zumzetul şi vocile au luat o pauză. Linişte... Mă simt o pasăre în colivie, mă simt privilegiată de libertate...stau şi mă gândesc ce rost au toate aceste interziceri, ce rost are această dorinţă de evadare din propria viaţă. Câteodată aş vrea să fiu păpuşar, să creez figurinele perfecte, să îmi ţes singură viaţa şi destinul. În jurul meu e un amalgam de sentimente. Oscilez mereu între atatea stări...

Cea mai mare schimbare si provocare

Cea mai mare schimbare si provocare a mea a fost retragerea din tumultul marelui oras.Oriunde te uiți în jur, vezi pădure, dealuri și cer. Auzul îți este mângâiat de șuierul vântului printre copaci și, în răstimpuri, de sunetul latratului cațeilor care simt vreun animaluț in pădure.E un loc mirific, departe de lumea dezlănțuită, departe de tumultul cotidian, unde semnalul la telefon e slab și pe alocuri lipsește cu desăvârșire. E locul perfect ca să îți încarci bateriile și să descoperi ce înseamnă, de fapt, viața în cea mai pură formă, natura, liniștea, lucrurile simple, așa cum le-a lăsat Dumnezeu. După câteva zile petrecute în acest colț de Rai, uiți de griji, de stres, de job, de orice ți se pare greu și obositor și ajungi să respiri odată cu natura, în ritmul ei domol. Te odihnești profund și devii omul simplu care ești, de fapt. Omul-om. Fără titluri, fără funcții, fără obligații și deadline-uri, un om care trăiește pur și simplu. Luptele politice, taxele, impozitele, proiectele, certurile, divergențele de opinie și ambițiile lumii cotidiene sunt atât de departe încât par povești dintr-un film, total lipsite de sens. Telefoanele, hainele sofisticate sau gadgeturile fără de care nu am putea trăi în urbe sunt inutile aici. După cateva zile îți dai seama că nu ai nevoie de aproape nimic, că îți este suficientă liniștea, susurul apei și foșnetul copacilor. Trăind aici o vreme îți dai seama că, de fapt, putem trăi cu foarte puțin și că existența noastră urbană, modernă și sofisticată, este și mult mai complicată în același timp. Am descoperit bucuria câtorva lucruri simple, pe cât de mărunte, pe atât de bogate și dătătoare de calm, liniște și sens: liniștea pădurii, foșnetul frunzelor, soarele și zăpada, măreția cerului înstelat, încremenirea dealurilor înzăpezite, frumusețea apusului, plăcerea plimbărilor in fiecare zi.Desi par mici, aceste lucruri simple sunt, de fapt, de neprețuit. Dacă le-am putea păstra mereu, dacă ne-am putea bucura de ele tot timpul, mai ales în mijlocul vieții noastre agitate… Dacă ne-am opri puțin să ne reconectăm cu câteva dintre aceste mici pietre prețioase, ne-am încetini un pic ritmul nebun în care trăim și am învăța să apreciem mai mult ce avem, cine suntem și ceea ce contează pentru sufletul nostru. Am putea să ne auzim mai bine pe noi și pe cei din jur, să îi cunoaștem, să îi înțelegem, să îi iubim. Și să ne iubim. Viața este, de fapt, foarte simplă și izbitor de frumoasă! Trebuie doar să o privim cu inima și cu ochii deschiși ca să ne putem bucura din plin de ea 🙂

Eu sunt...

Eu sunt cea care doreste sa simta ce nu a simtit , sunt cea care crede ca adevarul este cea mai dureroasa arma , eu sunt cea care crede ca viata se va sfarsi intr-o zi , eu sunt cea care penduleaza creionul si construieste cercuri , eu sunt cea care nu ar dori niciodata nemurirea , eu sunt cea care crede ca timpul se opreste atunci cand iti este frica , eu sunt cea care tremura de frig cand afara zambeste soarele, sunt cea careia ii place sa traiasca printre umbre si printre felinare noaptea....eu sunt cea care crede in speranta , eu sunt cea care ar dori sa invete mai mult de la viata , eu sunt cea care vrea sa viseze doar cu ochii deschisi, eu sunt cea pe care o privesc in fiecare dimineata, eu sunt cea care crede ca merita sa fie fericita , eu sunt cea care impune legi si nu le respecta , eu sunt stapana amintirilor mele , eu sunt cea care priveste in prezent si vede trecutul haotic, eu sunt... cea care crede ca intr-o zi va putea "alerga" spre o alta lume ...mai buna...

Ma gandeam ce imi mai doresc acum in toamna vietii... -sa am o gradina de flori in care sa am si toate tipurile de trandafiri, ador trandafirii... -sa am o gradina de zarzavat cum aveau stramosii mei odata. -sa imi fac noi prieteni aici unde m-am mutat... -sa am biblioteca aglomerata,poate asa o sa stau mai putin in fata calculatorului... -sa am un caine golden retriever, ador rasa asta... -sa calatoresc,sa vad locuri istorice,sa vad locuri ce oamenii nu le-au "murdarit" -sa ma bucur de fiecare moment din cresterea nepotelelor mele. -sa zbor...am zburat doar de doua ori cu avionul in copilarie...si restul in vise...

Voi pierde mereu câte ceva

Voi pierde mereu câte ceva. Pierd timp, oameni, cuvinte…Încerc să mă fac înțeleasă într-o lume rece…care se roagă la Dumnezeu dar nu Îl primește în suflet. Așa mă păstrez umană. Refuz să ajung să nu mai cred în oameni și în iubire. Renunț la încăpățânări și la idei care despart în loc să unească. Descopăr răbdare atunci când cred că nu mai pot. Mă simt puternică când pot înțelege că cineva se poartă urât pentru că îl doare ceva și îi răspund cu dragoste. Nu reușesc întotdeauna, dar ceva îmi dă putere și încredere…Ceva sau Cineva. Dumnezeu mi-a dat minte destulă ca să mă descopăr pe mine în ceilalți. Îmi văd greșelile în greșelile lor. Dar nu le pot îndrepta decât pe ale mele. Nu pot schimba deciziile greșite ale altora și nu pot arăta nimănui ceea ce nu poate să vadă. Nu sunt în măsură eu să fac asta…toate vin la vremea lor. Sunt oameni care văd mai devreme; sunt oameni care văd mai târziu; sunt oameni care nu văd niciodată… Adevărul se arată tuturor, însă unii își stau în propria cale. Nu decidem noi când a venit timpul ca ceilalți să înțeleagă. Nu noi am decis când a venit timpul să înțelegem...

Va doresc timp

""Hai că mă grăbesc.'' N-am timp să zâmbesc astăzi, darămite să mai fiu și fericit? Ce?! Asta e cea mai frumoasă zi ? Hai, dom'le, lasă-mă cu prostiile! Nu vezi că am treabă, că mă grăbesc! Nu am timp. Trebuie să ajung la muncă. Cum adică, să mă bucur? Păi, cum? Să mă bucur așa, din nimic? Hai, dom'le, fii mai serios. N-am eu timp de așa ceva." Recunoașteți măcar în parte discursul? N-a fost, fiecare dintre noi, cel puțin o dată, personajul principal al unei asemenea povești? Asadar... Vă doresc timp. Timp petrecut lângă cei dragi (și trecători), timp să vă zâmbească sufletul, timp să munciți cu drag. Dacă nu găsiți timp pentru toate astea, mai tăiați din timpul acela pe care-l petreceți încruntați sau judecându-i pe alții. Sau ținând supărări cu zilele. Sau încercând să-i schimbați pe ceilalți, în loc să-i acceptați așa cum sunt! Dar, mai ales, vă doresc timp să (re)descoperiți ce e cu adevărat important pentru voi. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, căci, nu degeaba scria Marin Sorescu, "vine o vreme când trebuie să tragem sub noi o linie neagră și să facem socoteala." Și cine poate ști cât de devreme, sau de târziu vine vremea noastră!

Iubesc ninsoarea...

Ninge tremurat, ca o poezie de dragoste, ninge peste case, peste oameni, peste suflete, peste necazuri, peste griji... Cu fiecare fulg ce-mi cade pe faţă simt mângâierea suavă a unui sărut, de parca bunul Dumnezeu ar răspândi peste lume petale de iubire. Ninge cald şi blând şi aş vrea să-mi pot îmbrăca sufletul cu albeaţa imaculată şi pură a zăpezii, într-o încercare disperată de a mă spala de toata mizeria, toate păcatele, toate greşelile şi faptele rele care mă intinează. Ninge şi mă simt liniştita sub această primă nea serioasa, ninge voios şi sprinţar, parcă mii de roiuri de fluturi albi s-au pornit într-un zbor al împăcării şi iertării. Ninge pierdut, parcul e troienit cu flori de mărgean şi, un pescăruş stingher şi uimit îşi strigă cu disperare tovarăşii, ca un semn, ca o chemare de a se bucura şi ei de frumuseţea naturii. Totul este lângă noi, totul este in jurul nostru, proaspăt, adevărat şi nespus de minunat. Trebuie doar să avem ochi să vedem iar sufletele să ne fie deschise la iubire şi afectivitate. Răcoarea dulce a zăpezii trebuie să provoace fierbinţeală în suflet, trebuie să determine nevoia de a schimba ceea ce este rău cu ce este bun, de a curăţa praful, negura şi ceaţa ce pluteşte uneori în sufletele noastre şi de a ne primeni pentru noul an, mai bun şi mai bogat decât cel ce a fost. Ninge... Închideţi ochii pentru o clipă şi lăsaţi ninsoarea să vă cuprindă, simtiţi cum creşteţi şi vă purificaţi odată cu ea, priviţi lumea cu ochii sufletului, lăsaţi mintea şi raţiunea să se mai odihnească puţin, daţi-le o vacanţă, lăsaţi-le să zburde, să se bucure şi ele de sărbători şi deschideţi-vă inima a bucurie .