EU...

Eu sunt cine esti chiar tu sau poate sunt un el sau o ea aruncata la intamplare in univers. Cine sunt nu opresc sa ma intreb si ma caut printre clipe de viata in ravna de zi cu zi in care incerc sa cresc. Eu sunt cea care are aripi sa zboare si cea care singura si le frange atunci cand pentru altii momentul nu a fost foarte bine ales.

Cine suntem oare sau de ce suntem nu vom inceta sa aflam niciodata pentru ca in fiecare secunda de viata ne redescoperim si invatam ceva nou astfel incat eul personal se formeaza si ajusteaza cu fiecare intamplare si moment de viata.

Eu nu sunt ceea ce ai vrea tu sa fiu dar sunt cu siguranta produsul propriilor mele fapte, propriei greseli sau actiubi bune. Eu sunt faptura adusa pe lume sa inseninez viata altora si sa'mi conturez caracterul si sufletul astfel incat candva sa pot eu insumi darui o alta viata. Eu sunt la fel ca tine departe de ceea ce inseamna inima ta dar aproape de generalul fiintei umane.

Cine sunt eu? Eu sunt raspunsul ce doresti sa'l afli si nu minciuna ce ti-o faureste mintea ta...Eu sunt un om!

UN ALT ANOTIMP

Azi m-am gandit sa inventez un anotimp numai al meu. Un anotimp cu pasari maiastre, frunze inedite, culori si combinatii noi, cu curcubee si vanturi sagalnice, nici calde, nici reci, cu fructe carnoase si aer ca mierea.
Un anotimp in care sa se piarda indragostitii, sa se topeasca grijile oricui in cuptoare speciale, sa se auda triluri vesele si sa trozneasca iarba cruda sub talpile goale. Un anotimp fantezie, un fel de anotimp-vacanta pentru toata lumea, un anotimp- pod intre iarna si primavara sau intre vara si toamna, alegeti voi unde sa inceapa...Un anotimp in care rasariturile si apusurile sa fie spectacole la care asista oamenii aureolati de fericire si frumusete. Un anotimp in care ingerii canta la harpa pentru oameni si artezienele danseaza mladioase. Un anotimp de implinire, bucurie pura, culoare, frumusete, pefectiune. Un anotimp-statiune, un ragaz divin. Cel mai asteptat si mai iubit anotimp.
Cine vrea sa mai dea cu pensula sa continue tabloul? Poate ca daca pictam mai multi cu sufletele noastre drept pensule, poate, acest al cincilea anotimp se va naste...curand

Tu, toamnă, adu soarele înapoi, adu la viaţă cerul ce uşor adoarme peste noi. Fă ca florile să nască din propria lor cenuşă, adună frunzele şi pune-le una lângă alta pe crengi, adu zâmbetele de mult uitate pe chipurile oamenilor, aduc căldură în suflete. Nu eşti supărată, tu, dragă toamnă?Iarna vine, toată lumea o aşteaptă, dar pe tine toată lumea te aşteaptă să pleci, din tine nu mai rămâne decât potrivirea de culori melancolice şi tristeţea. Pe când iarna, în răceala ei, aduce căldura mult aşteptată de către toţi. Of, toamnă...ştiu ce simţi, eşti mereu singuratică, tristă. melancolică, nedorită de nimeni. Tu îţi asumi soarta şi mereu te întorci la noi, deşi mereu eşti tristă. De-as putea, dulcea mea toamnă, un zâmbet ţi-aş aduce pe chip, să-ţi fie mai dulce adierea, să nu mai fii prietenă cu ploaia rece, soarele să îţi fie frate, inima ta să zâmbească.
Nicăieri în lume nu am să mai găsesc o aşa toamnă ca tine, tu îţi trăieşti tristeţea atât de profund, atât de pur, de inocent, lacrimile tale sunt lacrimile tuturor, tu exprimi singurătatea şi suferinţa noastră, a tuturor, fără să te plângi.
Azi m-am oprit în loc, şi te-am privit aşa cum nu am avut timp niciodată să o fac. Şi te-am admirat, printre picăturile de ploaie, după care încerci să te ascunzi...Eşti asa frumoasă, nu lăsa ploaia să te eclipseze, eşti de o mie de ori mai frumoasă! Eşti aşa tăcută şi sublimă, precum o nimfă. Şi da, îmi va fi dor de tine, şi te aştept şi la anul să vii să mă bucur de sublimul tău.
Acum toamnă, fugi către alte tărâmuri amare, arată-le puterea ta, fă-i să se oprească în loc să te privească, aşa cum am făcut şi eu!
Toamna mea drum bun, te aştept cu sufletul deschis!

ISTORIA CELOR DOUĂ PIETRICELE ALBASTRE

Fiecare dintre noi este diferit. Fiecare este unic şi irepetabil. De aceea fiecare dintre noi are ceva de dăruit altora, ceva ce nimeni altcineva nu are. Fiecare are un loc şi o misiune ce i-au fost încredinţate şi de care va trebui să răspundă. Fiecare este un dar unic al lui Dumnezeu pentru omenire.
Un laureat al premiului Nobel a scris: Când vom muri şi vom merge în cer, ne vom întâlni cu Creatorul nostru. El nu ne va întreba: „De ce n-ai devenit Mesia? De ce n-ai descoperit un medicament împotriva cancerului? De ce n-ai devenit o personalitate a vieţii publice?”. El ne va întreba: „De ce nu ai fost tu însuţi?”.
Aceasta este responsabilitatea fiecărui om. Istoria celor două pietricele albastre ne ajută să descoperim tocmai acest adevăr atât de important.
Două pietricele, cam de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui vesel pârâu de munte. Se aflau laolaltă cu celelalte pietre de acolo, unele mai mici, altele mai mari, dar erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre. Când bunul soare le dezmierda cu razele sale, ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ.
Cele două pietricele ştiau că sunt cele mai frumoase dintre toate celelalte aflate în pârâu şi să lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! , strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă. Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Nu avem de-a face cu voi!
De fapt erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere. Desigur – îşi spuneau – vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Şi visau împreună: Vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri. Vom ajunge până la capătul lumii.
Într-o bună dimineaţă, pe când razele soarelui se jucau pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat, şi-a întins mâna şi a cules cele două pietricele albastre.
Cele două pietricele erau nespus de fericite: Ura! – au strigat. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate.
Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Rămânem aici pentru puţin timp, şi-au spus, fiind sigure de frumuseţea şi valoarea lor neîndoielnică.
Totuşi lucurile au fost altfel decât bănuiseră. Cele două pietricele au fost zdruncinate încoace şi încolo. Mereu au schimbat cutiile, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.
Mai târziu, însă, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Revoltate au început să strige: Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante? Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau. Dar n-a fost de nici un folos. Tot prizoniere în zid au rămas. Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii.
Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!
Apa nu s-a lăsat mult rugată. Nu era nevoie de insistenţă căci era bucuria ei să se strecoare sub ziduri şi să distrugă cât mai mult. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere – au strigat amândouă în culmea fericirii.
Însă, jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea: lumina lunii ce străbătea printr-o fereastră lumina un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci îi lipseau ochii.
Oh, nu, au exclamat amândouă, dânduşi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Mariei. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama ce nechibzuite au fost.
Dis de dimineaţă a ajuns acolo omul care făcea curăţenie în biserică şi, din neatenţie, a călcat pe cele două pietricele aflate la pământ. Supărat, le-a dat deoparte cu piciorul. Apoi, fiind încă întuneric, nu le-a deosebit bine şi le-a strâns cu mătura pentru a le arunca la gunoi împreună cu praful şi alte pietre neînsemnate.

Concluzie
Istoria celor două pietricele albastre are un sfârşit trist, pentru că ele nu au înţeles un mare adevăr. Se înşelau văzând în sine ceea ce nu era adevărat, fugeau de realitate rătăcind prin visuri. Din această cauză nu au descoperit frumuseţea şi bogăţia pe care o primiseră de la Dumnezeu.
La fel ca şi ele, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.
Traducere: Sr. Patrizia Kaiser

CUM NE REGASIM ?

Suntem niste oameni grăbiţi: grăbiţi să atingă obiective, grăbiţi să înceapă alte proiecte, grăbiţi să-şi umple timpul cu nimicuri, să fugă de momentele de răgaz pentru a nu fi nevoiţi să mediteze la viaţa lor, la cei din jur, la sensurile adânci ale existenţei.

Ne-a cuprins un fel de miraj pentru atingerea placerilor imediate si facile, în care posesiunile materiale şi multitudinea experienţelor superficiale ţin loc de viaţă adevărată. Ne refugiem în fel de fel de preocupări minore şi de aceea nu mai avem timp pentru a ne pune ordine în viaţă, nu mai vedem lucrurile frumoase care ne înconjoară, nu mai auzim zborul interior al muzicii de calitate.

Când te opreşti însă din fuga zilnică spre nicăieri şi începi să guşti plăcerile existenţei tihnite, semnificaţiile se distribuie altfel: estetica implicită a relaţiilor umane profunde capătă o forţă nebănuită, arta devine o împăcare cu lumea şi cu propriile vise, nu mai poate fi evitată nevoia de contemplare şi instituire a sensurilor pentru tine însuţi, prea des o pasăre singuratică şi dezorientată...

Desigur, trecerea anilor aduce dupa sine schimbarea anotimpurilor interioare, neliniştile regeneratoare dar, mai ales, sentimentul adevăratei fiinţări în colţul nostru de univers: căutarea, iubirea, casa, pasiunea muncii, rosturile cetăţii, uneori himere şi mode inautentice, alteori valori sigure şi temeiuri pentru o viaţă morală şi care lasă urme în posteritate.

Si atunci traim o pendulare calmă şi fecundă între vis şi realitate, între stele şi pământ, între viaţa privată şi cea din spaţiul public, având un singur ţel: regăsirea de sine.

Cred că firul de iarbă nu este mai neânsemnat
decât ziua stelară.
Şi furnica-i la fel de perfectă, şi un fir de nisip,
sau un ou de pitulice,
Şi brotăcelul e o capodoperă comparabilă cu cele
mai mari,
Şi rugii murelor ar putea-mpodobi saloanele
cerurilor,
Şi încheieturile degetelor mele fac de ruşine orişice
mecanică,
Şi boul care rumegă cu grumazul în jos întrece
orice statuie,
Şi un şoricel e un miracol ce poate convinge
sextilioane de necredincioşi.

Recunosc întrupate în mine cărbune, muşchi
cu lungi filamente, fructe, grâne, rădăcini
bune de mâncat.
Ca un zid tencuit sunt de sus până jos căptuşit cu
patrupede şi păsări,
Dintre acestea multora le-am luat-o înainte din
pricini ştiute;
Dar mi-l amintesc pe acela pe care-l doresc.

În zadar fug, ori se înspăimântă,
În zadar rocile plutoniene îşi împroaşcă străvechea
văpaie ca să nu mă apropii,
În zadar mastodontul se refugiază sub pulberea
oaselor sale,
Zadarnic stau lucrurile la sute de leghe distanţă
şi iau forme multiple,
Zadarnic oceanul se-afundă-n genunea-i şi marii
lui monştri se-ascund în adânc,
Zadarnic şoimanul se-adăposteşte-n văzduhuri,
Zadarnic şarpele se strecoară printre iederi şi
trunchiuri căzute,
Zadarnic elanul se-afundă-n păduri neumblate,
Zadarnic pinguinul cu ciocul tăios se trage spre
nordul extrem, în Labrador,
Eu îl urmez fără preget, mă caţăr până la cuibul
din fisura falezei.

(Walt Whitman - "Cantec despre mine"


--------------------------------------------------------------------------------

CINE SUNTEM

Imi spui, te rog, pe care drum s-o iau acum?",
o intreba Alice pe pisica
- "Depinde destul de mult de unde vrei sa ajungi" - raspunse pisica
- "Nu-mi pasa "unde"", zice Alice
- "Atunci nu conteaza ce drum iei, nu?", zice pisica.
- "atata timp cat ma duce totusi undeva", adauga Alice.
- "Te va duce. doar ca va trebui sa mergi suficient".

Lewis Carroll - Alice in Wonderland

In aceasta vacanta m-am descoperit pe mine, cine sunt eu cu adevarat si am aflat cine sunt oamenii cu adevarat. Suntem intregi si completi, minunati . Doar ca de-a lungul vietii ne acoperim maretia cu mormane de gunoi - tone de ganduri si prejudecati, considerente si motive - care ne impiedica sa ne manifestam si sa fim asa cum ne-am nascut: liberi, frumosi, intregi - nu ne lipseste nimic. Si toate aceste ganduri si griji inutile ne restrang libertatea, ne pun capacul si ajungem sa ne inchidem in noi ca melcul in cohilie si sa privim pe furis la lumea de afara. La suprafata suntem tari, increzatori, carismatici sau duri, dar in cochilia noastra stramta mormaim necontenit, suntem vesnic nemultumiti, ii judecam pe toti, fara sa ne dam macar seama, punem etichete pe toti si pe toate, ne e frica de esec, suntem chiar terorizati de nereusita, ne luptam, ne hotaram si ne razgandim, ne taram si ne inaltam. Si cine vede toate astea, cine se chinuie cu toate aceste ganduri? Noi! Si cui ii pasa de toata lupta asta? Nimanui de fapt!

Cand reusim sa dam toata aceasta perdea obositoare la o parte, putem vedea limpede cine suntem: niste fiinte libere sa se exprime, libere sa realizeze lucruri extraordinare in viata, sa faca orice isi propun, sa urmeze orice posibilitate pe care si-o creeaza! Nu e minunat? Viata e in mainile noastre, o putem face extraordinara! Eu am ales aceasta posibilitate si am descoperit ca sunt iubire si exprimare - ii pot iubi pe toti, fara sa ii judec si pot sa spun tot ce vreau, fara sa mai pun capacul, fara sa cred ca nu sunt destul de buna pentru a face ceva sau pentru a imi exprima o anumita parere. Si asta e minunat! Am vazut dincolo de prejudecati, dincolo de ganduri si considerente - si ce am descoperit e un lucru simplu, dar al carui adevar te copleseste: in esenta toti suntem fiinte umane, egale, complete, minunate! Si asta e tot ce este!
http://www.youtube.com/watch?v=QuZu1YlXAY4

EU

Ma invat in fiecare zi sa ma descopar si sa aflu secretele care duc acolo unde pot gasi zambetul. Poate sunt pasi pe care ii urnesc greu, poate sunt zile in care pe cer in loc de soare straluceste luna dar stiu cu siguranta ca in propria persoana se afla pretiosul optimism. Si eu sunt cea care stie mai bine ca nu am nevoie sa ma sprijin de lucruri marete pentru a putea fi fericita. Ba din contra pot face pentru mine ca un zambet simplu sa aiba semnificatia unei comori.

Este greu sa suporti psihic in unele momente pamantul care se surpa sub picioare, doare acut sufletul atunci cand bucuriile te parasesc dar cu adevarat crancen este sa te uiti voluntar in prapastia unei suferinte. Avem nevoie sa plangem dar nu avem dreptul sa prelungim durerea pentru ca nu va veni nimeni sa ne salveze si chiar daca s-ar gasi cineva sa ne traga de mana si sa ne puna pe picioare, tot noi suntem cei care ar trebui sa stim sa ne facem fericiti.

Oamenii sunt mereu in preajma noastra dar nu raman aceeasi pentru totdeauna iar dependenta de ajutor din partea lor uneori ne poate cauza mai mult rau. Poate de aceea ar trebui sa invatam singuri sa cautam resurse pentru a smulge o clipa de fericire din noi insine atunci cand avem nevoie si sa nu cautam un altcineva care sa aiba raspunsul la momentul nostru de tristete.

Nu, nu spun ca nu este bine sa ne plangem durerea asa cum nu spun ca este bine sa ne retragem cand suferim. Eu spun doar sa hranim in primul rand in propria persoana increderea ca putem gasi sursa de fericire atunci cand norii ne intuneca mintea si sufletul...

Si poate nu este usor sa accepti sa tragi de tine in momentele unei suferinte pentru a descoperi seninatatea dar cu siguranta este mult mai usor sa te tii prezent in lumina asa decat scaldandu'te intr-o mare de amaraciune. Timpul nu iarta si viitorul cand isi va face conturile va aduna doar amintirile care contin fericirea, depinde de tine caror stari si sentimente le adaugi plusuri...