EU

Ma invat in fiecare zi sa ma descopar si sa aflu secretele care duc acolo unde pot gasi zambetul. Poate sunt pasi pe care ii urnesc greu, poate sunt zile in care pe cer in loc de soare straluceste luna dar stiu cu siguranta ca in propria persoana se afla pretiosul optimism. Si eu sunt cea care stie mai bine ca nu am nevoie sa ma sprijin de lucruri marete pentru a putea fi fericita. Ba din contra pot face pentru mine ca un zambet simplu sa aiba semnificatia unei comori.

Este greu sa suporti psihic in unele momente pamantul care se surpa sub picioare, doare acut sufletul atunci cand bucuriile te parasesc dar cu adevarat crancen este sa te uiti voluntar in prapastia unei suferinte. Avem nevoie sa plangem dar nu avem dreptul sa prelungim durerea pentru ca nu va veni nimeni sa ne salveze si chiar daca s-ar gasi cineva sa ne traga de mana si sa ne puna pe picioare, tot noi suntem cei care ar trebui sa stim sa ne facem fericiti.

Oamenii sunt mereu in preajma noastra dar nu raman aceeasi pentru totdeauna iar dependenta de ajutor din partea lor uneori ne poate cauza mai mult rau. Poate de aceea ar trebui sa invatam singuri sa cautam resurse pentru a smulge o clipa de fericire din noi insine atunci cand avem nevoie si sa nu cautam un altcineva care sa aiba raspunsul la momentul nostru de tristete.

Nu, nu spun ca nu este bine sa ne plangem durerea asa cum nu spun ca este bine sa ne retragem cand suferim. Eu spun doar sa hranim in primul rand in propria persoana increderea ca putem gasi sursa de fericire atunci cand norii ne intuneca mintea si sufletul...

Si poate nu este usor sa accepti sa tragi de tine in momentele unei suferinte pentru a descoperi seninatatea dar cu siguranta este mult mai usor sa te tii prezent in lumina asa decat scaldandu'te intr-o mare de amaraciune. Timpul nu iarta si viitorul cand isi va face conturile va aduna doar amintirile care contin fericirea, depinde de tine caror stari si sentimente le adaugi plusuri...

In loc de argumente am sa va spun ca, nu eu, ci criticii si cei foarte specializati pe domeniu, admit ca de ceva vreme incoace filmul american, productiile hollywoodiene promoveaza diva de 40 de ani. Femeile mature fiind considerate acum cele mai sexy si cele mai de succes aparitii feminine pe marele ecran, in productiile cu mare priza la public. De exemplu: Halle Barry are 41 de ani, Julia Roberts are 40, Nicole Kidman tot 40, Catherine Zeta-Jones are 38, ca sa nu mai vorbim despre Jessica Lange care are deja 57 de ani, despre Melanie Griffith care a implinit 49, si despre Michelle Pfeiffer la deja 50 de ani.

Nu vreau sa fac o comparatie, pentru ca nu acesta este scopul meu, intre divele de mai sus si oricare dintre noi care implineste sau a implinit 40, sau 40 si ceva de ani, vreau doar sa va ofer un argument ca viata poate deveni din ce in ce mai interesanta odata cu cresterea numarului anilor. Merg pe principiul ca daca ele, cele de mai sus, se simt bine la varsta lor, de ce nu ne-am simti bine si noi, in pielea noastra.

Nu vreau sa continui acest material, povestindu-va despre diete, pre sau post menopauza (care, ne place sau nu, este asociata varstei de 40 de ani), nu vreau sa vorbesc despre kilograme in plus, despre par alb, despre riduri, despre osteoporoza, sau probleme cardiovasculare (ultimile doua aspecte, cel putin din punct de vedere statistic, incep sa bata la usa odata cu aniversarea a 40 de ani), nu vreau sa vorbesc despre ochelari si despre probleme articulare, despre riscurile de a dezvolta afectiuni de natura maligna la san sau la aparatul genital, nu, nu vreau sa vorbesc despre toate acestea, pentru ca subiectele sunt cunoscute oricarei femei care citeste un ziar si se uita la televizor.

Vreau sa va provoc si sa va ganditi la lipsa de inhibitii, la beneficiile partenerilor stabili, la bucuriile (si dificultatile de altfel inerente) vietii de familie, la fascinata lume a maternitatii (indiferent daca pruncul abia merge sau daca dati piept, impreuna cu el, cu primele emotii ale examenelor de capacitate sau bacalaureat). Vreau sa va rog, ca in preajma, sau dupa aniversarea de 40 de ani sa va ganditi la cat sunteti de multumite de cariera voastra, la timpul pe care ti-l poti dedica tie insati, la pasiuni, si la fascinata lume interioara a femeii la 40 de ani, trecuta deja prin toate aventurile, implinita, puternica si frumoasa.

Voi, cele de 40 de ani, cum va simtiti?

DE VORBA CU SUFLETUL

Suflete, cred in nemurirea ta!Adevarul aceasta mi-a fost revelat de soaptele-ti luminate
nascute din abisurile tale infinite.Ele au strabatut fiecare colt al fiintei, au penetrat in mine
acest adevar.A fost nevoie de timp sa-mi deschid mintea, sa ma golesc de ganduri, sa alung
toate convingerile si credintele straine de mine.A fost nevoie sa-mi topesc macar un colt al
egoului ca sa vad o fasie scrisa de tine cu litere eterne, a fost nevoie de curaj pentru a stoarce o lacrima.

Suflete, am renuntat sa te ingenunghez in fata trupului.Nu aveam ochii copti de a-ti privi grandoarea,nu aveam buze ce puteau rosti in clipe eternitatea-ti, nu aveam nas sa miros aroma calda alizeului ce se rasfrange din sferele tale,nu aveam urechi sa-ti ascult linistea ce storcea o lacrima de splendoare divina, nu aveam maini sa ating eterul magic din aripile-ti frante de nepasare.

Suflete, am gresit prea mult cautandu-te unde nu erai.Te-am cautat la altii, in vorbele lor, in visele lor incasabile.Te-am cautat in file rasfoite de mii de alte maini ratacitoare,neincrezatoare in puterea lor.Te-am cautat in ceruri reci, ce parca isi ascundeau astrul de privirea mea, in ochii inmiresmati ai florilor de mai, in urletul ploii autumnale,in amintirea unor fiinte ce prea repede s-au stins.Pentru ceva timp, credeam ca te-am gasit.Era o sarbatoare indoliata ce o celebram zi si noapte.Vroiam sa te tin in mainile mele, sa te sorb in murdaria gandurilor telurice, sa ma joc cu puterile tale.Vroiam sa ma faci nemuritoare in acest univers.Am crezut ca te tineam in mainile mele si am mers...am mers prin ape cristaline.Pe fiecare zi apa se facea mai mare...iar drumul meu era mai anevoios.Intr-o zi, la apus, mainile mi s-au inecat iar spre surprinderea mea am vazut ce tineam in ele.O pulbere cafenie se risipea in lungul apei curgatoare.Tot drumul am carat...noroi uscat...si nu diamante precum credeam.Ramasesem pentru prima oara goala...iar acest sentiment ma facea sa ma simt umila si inferioara in fata oricarei fiinte a acestui glob.Imi era rusine de natura sa imi privesc chipul in apa
care imi ducea iluziile intr-un taram oceanic indepartat.Imi era teama ca am ramas doar cu nimicul.Am iesit din apa,cand unda ei de racoare si repeziciune imi ajunsese la gat.Parca acel val imi omorase ultimele vorbe, ultimele sperante.Din acea clipa, am stiut ca tot ce este in afara fiintei mele este efemer, se sterge din marea carte a universului iar in urma lor ramane o amintire ce refuza sa vorbeasca.Poate ca tacerea ei s-a nascut in urma surzirii urechiilor noastre de la bocetele infinite.
In noaptea urmatoare, mi-am asternut lacrimile in palme.Sub clar de luna, eram doar eu, raul si poiana.Un planset de copil zacea demult in mine, un planset izvorat din taramuri interioare, virgine.In sinceritatea si inocenta lacrimilor scanteiau lumini jucause ce se ascundeau dupa peretii degetelor.Cristale albastre se ridicau deasupra aurei mele, pornind intr-o drumetie cosmica.Curcubee zamislite din culori nenascute se unduiau peste chipul meu iar irisul hipnotizat incerca sa-si gaseasca culoarea-pereche.Dansul luminilor diafane era acompaniat de simfonia celesta a galaxiilor.O stea cazatoare imi vestea ca...sufletul mi-a inflorit pentru prima data.Luna zambea timid, iar razele ei se unisera cu razelor nascute...din soarele meu.
Imi simteam sufletul ca pe un soare, de o lumina inefabila ce a evadat din carcera.Simteam cum noaptea, raul si poiana graviteaza cu toate elementele lor in jurul luminii interioare.Simteam ca din abisul luminii se apropie cu o viteza inimaginabila...splendoarea iubirii.Iubirea ce am negat-o cu mintea atata vreme, era mai puternica decat orice.In miezul ei se unea viata si moartea.


Inflorirea sufletului este un spectacol pe care numai ingerii il pot trai cu aceeasi intensitate.Poate ca doar ei...si alte suflete ce au inflorit au afinitatea cosmica, magica, astrala in timp ce alte suflete ratacitoare duc povara noroiului uscat in mainile vestejite de neputinta si timp.Intr-o noapte cu luna plina, langa lac vor avea curajul sa planga si sa vada in cristalele lacrimilor lor reflectia diamantului ce il poarta inauntru.

Liniste... va rog nu deranjati. Mi-am inchis sufletul si ochii. Mergeti va rog pe varfuri sa nu ma treziti din somn. Sufletul meu obosit are nevoie de o perioada de liniste. A incetat sa mai spere... nu-i nicio problema pentru ca cei mari numesc asta maturizare. Va rog, daca vreti sa intrati, sa va stergeti la usa pe picioare. Pe presul cel nou sa lasati rautatea, invidia, minciuna si frustrarile. Deschideti usa cu grija ca poate scartie si nu vreau sa ma trezesc. Pasiti cu atentie pe covorul moale intins special pentru a amortiza orice sunet. Aveti voie sa va uitati la mine cum dorm, dar in niciun caz sa nu ma treziti. Puteti sa beti cafeaua ce se gaseste pe masa, trimisa din Italia special pentru aceasta ocazie si sa mancati prajiturelele cu ciocolata. Va rog nu mai faceti firmituri - de o viata va tot primesc si mereu dupa ce ma trezesc trebuie sa strang in urma voastra. De data asta va rog mult sa nu mai lasati urme ale trecerii voastre. E mai simplu pentru toti. Cand iesiti sa aveti grija sa nu lasati fluturii sa zboare afara... i-am adunat de mai bine de 40 de ani si nu as vrea sa ii pierd dintr-o neatentie. Multi au inceput sa imbatraneasca si sa-si piarda din colorit - dar va rog sa intelegeti ca sunt fluturii mei si ii iubesc. Ingerul care ma pazeste e mic... sa nu-l speriati. Vegheaza, atat. Ii cresc aripile si e uneori cam agitat. Sper ca paianjenii multi nu au umplut inca apa vie si mai am o sansa. O sa ma ajute si el de altfel. Nu cred ca o sa vreau sa raman mereu acolo. Poate candva o sa ma intorc. Stiu ca voi plange prin somn - dar e cel mai frumos plans pentru ca o sa ma curete. Ia cu el pleava adunata. Cand se va apropia voi incepe sa rad incet pentru ca stiu ca s-a terminat. De unde stiu toate astea? Pentru ca am mai fost acolo.

RUGACIUNE CATRE MINE INSAMI

Sa imi permit sa vad, sa ascult si sa visez mai mult. Sa vorbesc mai putin. Sa plang mai putin. Sa vad in ochii celor care ma privesc, admiratia pe care mi-o poarta… si nu invidia pe care imi imaginez eu ca o simt. Sa ascult cu urechile atente Si cu gura nemiscata, Cuvintele care se transforma in gesturi Si gesturile care devin cuvinte. Sa-mi permit sa ascult intotdeauna ceea ce nu mi-am permis sa ascult. Sa stiu sa implinesc visele care se nasc in mine si pentru mine, si care mor cu mine, pentru ca n-am stiut ca sunt vise Atunci, sa pot trai visele posibile si cele imposibile; acelea care mor si reinvie cu fiecare nou fruct, cu fiecare noua floare, cu fiecare caldura noua, Cu fiecare noua picatura de roua, cu fiecare noua zi. Fie sa pot visa aerul, sa pot visa marea, sa pot visa iubirea. Sa imi pot permite linistea formelor, a miscarilor, a imposibilului, si a imensitatii, cu toata profunzimea. Sa-mi pot inlocui cuvintele Cu o atingere, Cu un sentiment, Cu intelegerea, Cu secretul lucrurilor celor mai rare si pretioase, Prin rugaciunea interioara (aceea pe care o striga inima mea si pe care numai ea o asculta, Si la care numai ea raspunde). Sa pot da masura potrivita afectiunii, Sa experimentez forma, Sa zaresc curbele, Sa desenez liniile drepte, Si sa invat savoarea exuberantei care ni se arata in micile intamplari ale vietii. Sa pot reproduce in suflet, Imaginea care patrunde prin ochii mei devenind parte suprema a naturii, creandu-ma si recreandu-ma in fiecare moment. Sa pot plange mai putin de tristete si mai mult de bucurie. Lacrimile mele sa nu fie in van, Si nici indoielile mele sa nu fie zadarnice. Sa stiu sa ratacesc calea, Dar sa pot sa imi recuperez destinul cu demnitate. Sa nu-mi fie teama de nimic, mai ales de mine insumi sa nu ma tem: - Sa nu-mi fie frica de fricile mele! Sa adorm atunci cand vine timpul sa vars lacrimi inutile, si sa ma trezesc cu inima plina de sperante. Sa pot face din mine o persoana calma, in mijlocul propriilor mele nelinisti. Intelept in propriile mele limite, mici si inexacte. Sa fiu umil in fata maretiei, a gafelor si naivitatii. Sa pot realiza cat de neinsemnate sunt maretiile mele si cat de pretioasa este micimea mea. Sa-mi permit sa fiu mama, sa fiu tata, si, daca va fi necesar, sa fiu orfan. Sa-mi permit sa ii invat pe ceilalti putinul pe care il stiu si sa invat eu insumi nenumaratele lucruri pe care nu le stiu. Sa impartasesc ceea ce imi vor arata maestrii Si sa inteleg bucuria cu care cei simpli isi impartasesc experientele; Sa respect neconditionat fiinta; fiinta in sine, fara nimic altceva ce ar putea avea dincolo de esenta ei. Sa insotesc singuratatea celui care a sosit, Sa ma predau motivului celui care a plecat, Si sa accept bucuria celui care a ramas. Sa pot iubi si sa fiu iubit. Sa pot iubi chiar daca nu sunt iubit. Sa fiu bland atunci cand primesc mangaieri; Sa mangai chiar si atunci cand nu am parte de blandete. Sa nu fiu niciodata singur, nici macar cand imi doresc sa fiu singur. Amin”. Oswaldo Antonio Begiato