Liniste... va rog nu deranjati. Mi-am inchis sufletul si ochii. Mergeti va rog pe varfuri sa nu ma treziti din somn. Sufletul meu obosit are nevoie de o perioada de liniste. A incetat sa mai spere... nu-i nicio problema pentru ca cei mari numesc asta maturizare. Va rog, daca vreti sa intrati, sa va stergeti la usa pe picioare. Pe presul cel nou sa lasati rautatea, invidia, minciuna si frustrarile. Deschideti usa cu grija ca poate scartie si nu vreau sa ma trezesc. Pasiti cu atentie pe covorul moale intins special pentru a amortiza orice sunet. Aveti voie sa va uitati la mine cum dorm, dar in niciun caz sa nu ma treziti. Puteti sa beti cafeaua ce se gaseste pe masa, trimisa din Italia special pentru aceasta ocazie si sa mancati prajiturelele cu ciocolata. Va rog nu mai faceti firmituri - de o viata va tot primesc si mereu dupa ce ma trezesc trebuie sa strang in urma voastra. De data asta va rog mult sa nu mai lasati urme ale trecerii voastre. E mai simplu pentru toti. Cand iesiti sa aveti grija sa nu lasati fluturii sa zboare afara... i-am adunat de mai bine de 40 de ani si nu as vrea sa ii pierd dintr-o neatentie. Multi au inceput sa imbatraneasca si sa-si piarda din colorit - dar va rog sa intelegeti ca sunt fluturii mei si ii iubesc. Ingerul care ma pazeste e mic... sa nu-l speriati. Vegheaza, atat. Ii cresc aripile si e uneori cam agitat. Sper ca paianjenii multi nu au umplut inca apa vie si mai am o sansa. O sa ma ajute si el de altfel. Nu cred ca o sa vreau sa raman mereu acolo. Poate candva o sa ma intorc. Stiu ca voi plange prin somn - dar e cel mai frumos plans pentru ca o sa ma curete. Ia cu el pleava adunata. Cand se va apropia voi incepe sa rad incet pentru ca stiu ca s-a terminat. De unde stiu toate astea? Pentru ca am mai fost acolo.

Eu sunt omul cu o singură aripă

Eu sunt omul cu o singură aripă. Eu nu sunt înger, nu sunt om. Sunt între bine şi rău, frumos si urât, geniu şi legumă, măreţ şi nesemnificativ. Voi nu ştiţi cum e să ai o singură aripă. Nici măcar tu, care te uiţi acum la mine compătimindu-mă. Îngerii râd de mine iar eu ma pierd în râsetele lor fricos şi mândru. Nici nu ştiu de unde vin, poate mama a fost om şi tata inger…sau invers. Dar pentru mine mama şi tata sunt doar definiţii, voi insă, care mă ascultaţi acum, voi aveţi părinţi şi nu sunteţi împovăraţi cu o singură aripă, voi nu aveţi o aripă in plus, nu…voi sunteţi normali. Şi totuşi, ştiţi voi ce rău e să fii normal? Să fii trimis de valul conformităţii în largul celor ce seamănă între ei şi fac totul la unison fără ca măcar unul să fie diferit, în largul dezamăgirii? Eu nu…eu nu pot să fiu ca voi, eu nu voi intra niciodată intr-o lume stearpă cum este a voastră, eu nu-mi pierd timpul cu frivolităţi pentru că aripa mea simte timpul cum trece, cum părăseşte grăbit cu barba atarnându-i pe piept şi cum, bătrân şi bolnav se grabeşte spre linia de sosire pe care ştie că n-o va atinge niciodată. Eu trăiesc aici, între cer şi pământ, aici unde mă vedeţi şi voi, şi îngerii. Îngerii sunt răutăcioşi, pe voi însă vă văd, sunteţi doar curioşi. Aştept aripa mea să se lepede de pene, atunci va rămâne osul meu gol şi voi semăna cu voi. Voi zăcea în agonie lângă o pădure de cuvinte iar pe ochi, pe gură, îmi vor ieşi litere ce se vor aşeza răbdătoare pe cuvinte încoronându-le, metamorfozându-le. Dar să ştiţi că nu-mi e frică deşi ştiu că nu mă va iubi nimeni doar pentru că am o singură aripă. Dar vreau ca aripa mea să vă acopere pe toţi, să fie de ajuns cât vă iubesc eu. Eu mă pot unifica total cu lemnul, fierul, cu carnea vostră, cu voi, eu pot pentru că sunt actor pe scena vieţii, dar nu am sufleur pentru că rolul meu e simplu: sa am până când Demiurgul va hotarî altfel, o singura aripă. Scenariul meu este zugrăvit pe cuvinte anterioare, pe gesturi. Aşa se întamplă şi cu voi, dar nu ştiţi pentru că omul cu o singură aripă vă protejează. Eu pot să zbor cu jumătate de trup în timp ce jumătatea cealalată este condamnată la a se târî. O să ajung în timp ce voi vă veţi trăi vieţile perfecte să dau naştere unei noi lumi, din jumătatea care se va târî va creşte copacul vieţii cum a crescut Yucca din primul preot maya, voi recrea lumea în timp ce partea care poate să zboare va duce vestea veşnicului Demiurg. O parte din mine va simţi cum creşte iarba şi cum îşi infige rădăcinile în corpul meu şi cum întreaga lume va renaşte, cealaltă va simţi cum e să te menţii prin puterea ta proprie să, zbori , să te arunci în gol şi să scrii romane de meditaţie, să aflii cum este să devii desăvârşit, atotputernic. Voi simţi cum veacurile au trecut peste mine iar eu le-am rezistat, le-am fost martor, am trecut pe langa fiecare râzând şi zburând în adânca-mi cugetare. Sunt omul cu o singură aripă, omul care vă protejează.

Frâncu Cătălina - CNI Tudor Vianu

PIERDUT IN VIATA

Vine un moment cand iti dai seama ca viata ti-a scapat printre degete si ca tu ai ajuns un simplu spectator. Stai pe margine si privesti. Lucrurile se leaga si se dezleaga, oamenii intra si ies din viata ta si tu te afli in acelasi loc ca si inainte. Te simti dat afara din propria viata. Iti devii strain si te intrebi cand s-a intamplat asta. Cand ti-au scapat lucrurile de sub control? De ce vointa ta nu mai conteaza? Un cinic ti-ar raspunde: pentru ca nu exista sau daca a existat vreodata a fost prea slaba. A inceput cu lucruri marunte inca din copilarie cand n-aveai curajul sa spui ca tie nu-ti place rosul cu care se incapatanau ai tai sa te imbrace desi tu ai fi vrut albastru, a continuat cu prietenii pe care tot ei ti-au ales dupa criterii de genul: “e copilul stii tu cui si nu se stie cand iti va fi de folos!”, scolile in care nu ti-ai gasit locul si unde n-ai reusit niciodata sa te adaptezi si asta s-a simtit. Ceilalti simt intotdeauna cand esti altfel si te ocolesc instinctiv. Te-ai trezit adult, cu anii tineretii irositi, cu gandurile macinate de acel “daca as fi facut ce vroiam eu, nu eram aici” si cu sperantele tocite de prea mult “maine”. Iti urasti trecutul, te urasti pe tine insuti ca n-ai avut curajul sa spui “nu” si ca i-ai lasat pe altii sa-ti traiasca viata. Si oricat de absurd ar parea asa s-a si intamplat. Nu vrei sa te intorci inapoi dar nici nu poti merge mai departe pentru ca nu stii ce vrei. Corabia ta a esuat inainte de a fi navigat cu adevarat in larg iar parerile de rau sunt inutile.

INCOTRO?

Ma intreb adesea care-i rolul meu, ce caut eu pe acest pamant?! Sunt doar un suflet trist si amagit?! Sunt doar o alta umbra ce se risipeste in intuneric?! Ma pierd in multime, cutreier drumuri fara capat, alei fara sfarsit, ascult un glas necunoscut ce ma indruma, fara a-mi spune unde trebuie sa ajung...Astept, mereu astept o noua zi, si sper! Sper ca imi va aduce ceva in plus fata de cea dinainte! Si ma agat de fiecare lucru marunt, sa transform o alta zi intr-un alt miracol;dar nu-i decat amagire; zilele se repeta la infinit si eu astept necontenit.Uneori privesc in jur, astept un semn! Un chip, o privire, sau pur si simplu, un banal indicator sa imi spuna ce drum sa aleg…Iau decizii si totul imi spune ca de data asta totul va fi bine!....dar ma intorc parca in acelasi loc, intrebandu-ma iar „Incotro?” Au curs deja mii de randuri despre fericire....dar nu stiu ce e....cum e fericirea?!Oare fericire a fost prima data cand am simtit caldura imbratisarii mamei mele, sau cand am privit in ochii inocenti ai unui copil?!Oare fericire a fost nelinistea asteptarii dinaintea unei intalniri?! Si ce e sentimentul cand nu mai simti nimic din toate astea?! Nepasare?! Indiferenta?! Nesimtire?! Sau e doar o inima obosita, inghetata ce asteapta un foc s-o incalzeasca?!