Te-ai nascut cu aripi !!

Te-ai nascut cu aripi !!! De ce preferi atunci, sa te tarai prin viata ? Rumi Prima data cand am citit acest citat, am ramas blocata si cred ca pret de cateva secunde am meditat la insemnatatea lui. Tind sa-i dau dreptate, dar numai eu stiu cat efort si cata vointa presupune acest lucru. E usor sa spui , de ce te tarasti si nu zbori , dar e atat de greu atunci cand realmente doresti asta. Cine nu ar vrea sa zboare ? Cine nu ar vrea sa aiba un zbor lin si fara probleme ? Chestia este ca, indiferent cat de mult ne-am dori sa nu ne pese, ne pasa. Ne pasa de probleme, de persoane, de sentimente, de situatii dificile si ne ingrijoram aproape din orice. Incercam totusi sa ne mentinem la suprafata, sa continuam drumul chiar daca o facem taras. Cred ca de fiecare data cand reusesc sa rezolv o situatie dificila, sau sa depasesc o problema, imi spun cu voce tare, imi poruncesc de fapt sa nu mai pun atat de repede la suflet, sa ma las in voia sortii, in voia lui Dumnezeu, si totusi o comit. Ma ingrijorez, ma framant, si obosesc efectiv incercand sa caut o iesire. Poate ca sunt un caz pierdut, sau poate ca oricat de mult am incerca sa nu mai luam asupra noastra tot acest bagaj, plecam la drum cu el. Cu toate ca ne ingreuneaza zborul. Cu toate ca ne darama. Poate ca nu pot sa fiu altfel, dar nu pot sa nu ma intreb daca exista altfel de oameni. Oameni pe care grijile si problemele zilnice nu-i apasa, oameni care plutesc undeva deasupra tuturor acestor necazuri si reusesc sa zboare lin , spre orizont.

Sunt zile în care mă privesc insistent, îmi caut zâmbetul din trecut, îmi caut privirea caldă cu care obișnuiam să ies în lume… mai caut încă copilul de altădată și-l compar cu femeia de acum. Cât a trebuit să merg, să alerg, să cad, să trag aer în piept și să o iau din nou de la capăt. Numai așa mi-am demonstrat că pot, că trebuie să merg mai departe. Mi-a trebuit timp, și-am avut atâta timp încât nu știu ce m-a adus până aici, când am ajuns, când m-am oprit, când m-am hotărât să devin o luptătoare. Pentru că viața e o luptă. O luptă frumoasă cu pierderi, cu urcușuri și coborâșuri, cu furtuni de gânduri, cu oameni care vin și pleacă. Unii îți invadează viața cu bucurii, alții vin și-ți bat în suflet cu reproșuri, cu vorbe, fac răni și pleacă mai departe lăsându-te pe tine să le porți durerea nepăsării lor. E o luptă aparte cu necunoscutul, cu viitorul, cu lucrurile care te fascinează, pentru care ajungi să trăiești. E un amalgam de culori vii întrepătruns de umbre. Am învățat în timp că părerile oamenilor nu ne fac să devenim mai buni, nu contează dacă aruncă în noi cu pietre, dacă ne privesc cu nepăsare. Contează doar ceea ce reflectă oglinzile acelea ascunse în noi. Numai ele ne pot arăta cine suntem cu adevărat. Numai ele reflectă adevăratele noastre trăiri. Căci uneori suntem doar umbre în lume, căci nu putem lăsa la vedere toate ascunzișurile sufletului nostru, nu jucăm la scenă deschisă toate rolurile, multe dintre ele se desfășoară în spatele cortinei și rămân acolo departe de ochii curioși ai spectatorilor. Mi-am dat seama că am nevoie mai mult să caut în mine, să mă privesc, să mă analizez, să accept ceea ce sunt: să mă admir, să mă cert, să vreau să mă depășesc. Numai oglinzile sufletului sunt parcă vii și ele exprimă imaginea reală a tot ceea ce suntem noi. Acolo zac temeri, neliniști, incertitudini, dezamăgiri, iubiri pierdute, cuvinte nerostite, așteptări zadarnice, fericiri care ne-au zdruncinat încheieturile sufletului și tot ele scot la iveală slăbiciuni ascunse în noi sau forțe nici măcar de noi cunoscute. Oglinzile sufletului meu s-au spart de multe ori, am zăcut mult în cioburile lor, alteori mi-aș fi dorit să să le pot sparge chiar eu, să nu pot vedea ceea ce nu vreau să văd, ceea ce nu aș fi vrut niciodată să fiu. Ele îmi arată zilnic unde să șlefuiesc părți din mine, ele îmi amintesc că am în jurul meu oameni minunați fără de care n-aș putea să trăiesc și tot ele îmi arată cât de frumoasă sunt când nu am sufletul greu.

Dacă ai putea, omule, ce ai schimba?

Cu toţii, cred că avem undeva, în colţul nostru lucruri pe care dacă am putea, le-am schimba. (sau poate nu) Tu, dacă ai putea schimba ceva, ce ai schimba? Ai fi lângă aceeaşi oameni ori ai păşi pe alt drum? Ai spune aceleaşi cuvinte, ori ai alege să taci? Ai alerga după oameni, sau i-ai lăsa să păşască încet, dar sigur în sufletul tău? Ai fi acelaşi om naiv? Ai lua aceleaşi decizii? Ai crede şi ai oferi la fel sau ai fi mai cumpătat? Dacă ai putea, omule, ce ai schimba? Ai mai încerca să schimbi oamenii, ori te-ai schimba în primul rând pe tine? Ai lupta pentru ce-ţi face sufletul să tresalte fericit, ori te-ai mulţumi cu ce ai? Ce ai face? Ai schimba ceva ori ai crede că aşa a fost să fie? Că nimic nu e întâmplător, că toate au o precizie a lor şi toate se întâmplă cu un motiv? Ce ai crede?

Sunt multe lucruri pe care inca mi le doresc insa daca ar fi sa-mi adun sufletul si sa aleg cateva lucruri importante as spune ca imi doresc in primul rand sa fiu sanatoasa, sa ma bucur mai mult de momentele petrecute cu cei dragi, sa opresc gandurile nedefinite din mintea mea, sa fiu mai atenta la greselile pe care le tot repet, sa renunt la cele „n” temeri si sa-mi duc planurile pana la capat, nimic sa nu-mi mai ramana neterminat. Si apoi as mai vrea sa mai ies putin din visare si din lumea pe care mi-o imaginam si lucrurile la care speram si sa-mi construiesc un nou univers cu realitatea care ma inconjoara. Caci nu mai e timp de pierdut, nimic nu poate sa mai fie risipit: familie, prieteni, sentimente, recunostinta, activitati in aer liber, loialitate si sprijin. Daca e ceva ce am invatat in ultima vreme ar fi faptul ca planurile sunt greu de respectat, ca totul este imprevizibil si ca totul vine natural fara sa fie fortat. Asta nu exclude insa „munca” noastra de a deveni cea mai buna varianta a noastra. Let it be what will be!