sâmbătă, 7 mai 2022

Dor

Mie îmi e dor de mine. Îmi e dor de modul cum mă luptam pentru fiecare lucru ce părea să merite. Îmi e dor de libertatea mea, de senzația oferită de independență. Am devenit mai moale, cu timpul, și am lăsat oamenii să îmi fure, puțin câte puțin, libertatea. Mi-e dor de zâmbetul meu din perioada când nu cunoscusem decât lacrimile de fericire. De momentele lipsite de orice urmă de nor.Imi e dor de nopțile când nu puteam să dorm fiindcă așteptam să vină acel „mâine”, așteptam să fiu iarăși fericită. Mi-e dor să alerg desculță prin bălțile ploilor de vară. Și să mă bucur de asta ca un copil, fără să mai am nevoie să mă gândesc la ce va fi după aceea. Îmi e dor de mine, cu relele mele. Îmi e dor să fac lucruri negândite, ca apoi să mă enervez pentru asta. Îmi e tare dor de momentele când oamenii mă priveau strâmb, dar eu puteam să râmân dreaptă. Îmi e dor să fiu eu. Eu cea veche....

Momente

Sunt momente în care singurătatea devine confortabilă, fiindcă oferă şansa de a ne asculta gândurile. Şi de a ne judeca singuri faptele, fără ca alţii să se amestece. Sunt clipe când tot ce ne dorim este un moment de linişte. Nu fiindcă ne place singurătatea. Ci pentru că am obosit să facem pe plac tuturor. În anumite zile, ne retragem în sufletul nostru şi nu mai răspundem chemărilor din jur. Fiindcă am învăţat că atunci când îţi deschizi prea mult şi prea des sufletul, vei fi rănit. Clipele când ne bucurăm de propria companie nu înseamnă că am devenit singuratici. Doar că am descoperit ce bine este să fii împăcat cu tine însuţi. Pentru cei care se vor supăra şi se vor îndepărta, nu avem de ce să ne pierdem liniştea. Înseamnă că nu pot să înţeleagă. Şi, în acest caz, e mai bine să plece. Ne va fi mai bine şi nouă şi lor. Aşa că nu trebuie să ne îngrijorăm dacă nu mai simţim nevoia de companie uneori. Fiindcă, anumite lucruri şi momente, sunt făcute pentru a nu fi împărţite!

Nu am știut niciodată

Nu am știut niciodată să pozez sub diferite măști: nu mi-a ieșit falsa modestie care prinde atât de bine; nu am reușit să fiu omul lingușitor, dimpotrivă, am preferat mereu varianta fără „photoshop” a lucrurilor-chiar dacă pentru asta am avut de pierdut. Nu am știut niciodată să-mi ofer cu rezervă sentimentele. Chiar dacă timpul și diferiți oameni m-au învățat că risc atunci când mă implic prea mult. Pentru că eu nu pot face lucrurile doar pe jumătate. Nu am știut niciodată când trebuie să-mi deschid sufletul și când trebuie să păstrez distanța; de cele mai multe ori, doar le-am încurcat. Și așa am oferit prea mult unora care nu meritau nimic, dar am ridicat barierele cât mai sus în fața unor oameni care erau doar sinceri. Nu am știut niciodată să accept un „nu” ca soluție. Am strâns din dinți până am descoperit că exista și „da” și că, dacă alții spun nu, eu sigur pot să spun da. Și asta contează. Nu știu să fiu altfel decât directă, deschisă și închisă, expansivă sau foarte melancolică, copil și adult responsabil. Asta sunt și mama alta nu mai face. Îmi place să cred că nu mă amestec în treburile altora și că știu, măcar atât, să fiu o persoană de încredere. Restul…e istorie.

Acceptă-mă doar așa cum sunt eu

Port o lume în suflet, am adesea multe întrebări ascunse în spatele zâmbetului, și, uneori, chiar dacă pare că mă descurc și că merg înainte, îmi calc pe inimă cu fiecare pas. Da, asta sunt eu: o femeie între altele, un zâmbet și doi ochi care mai mult ascund decât să dezvăluie taine. Sunt o purtătoare de speranțe adânc înrădăcinate, și nu renunț ușor. Sunt o femeie, deci mă conduce inima. Și calc adesea urmele pe care mi le trasează, fiindcă am obosit să fiu doar pragmatică. Sunt eu, cu nori și curcubee, cu zâmbete și tristeți greu de explicat; știu multe chiar dacă alegi să nu îmi spui, simt multe, chiar și când te încăpățânezi să te porți prostește, văd destule chiar dacă îmi stingi lumina. Pentru că sunt, pentru că pot… Și nu mă întreba de ce…Acceptă-mă doar așa cum sunt eu…

luni, 18 mai 2020

Te-ai nascut cu aripi !!

Te-ai nascut cu aripi !!! De ce preferi atunci, sa te tarai prin viata ? Rumi Prima data cand am citit acest citat, am ramas blocata si cred ca pret de cateva secunde am meditat la insemnatatea lui. Tind sa-i dau dreptate, dar numai eu stiu cat efort si cata vointa presupune acest lucru. E usor sa spui , de ce te tarasti si nu zbori , dar e atat de greu atunci cand realmente doresti asta. Cine nu ar vrea sa zboare ? Cine nu ar vrea sa aiba un zbor lin si fara probleme ? Chestia este ca, indiferent cat de mult ne-am dori sa nu ne pese, ne pasa. Ne pasa de probleme, de persoane, de sentimente, de situatii dificile si ne ingrijoram aproape din orice. Incercam totusi sa ne mentinem la suprafata, sa continuam drumul chiar daca o facem taras. Cred ca de fiecare data cand reusesc sa rezolv o situatie dificila, sau sa depasesc o problema, imi spun cu voce tare, imi poruncesc de fapt sa nu mai pun atat de repede la suflet, sa ma las in voia sortii, in voia lui Dumnezeu, si totusi o comit. Ma ingrijorez, ma framant, si obosesc efectiv incercand sa caut o iesire. Poate ca sunt un caz pierdut, sau poate ca oricat de mult am incerca sa nu mai luam asupra noastra tot acest bagaj, plecam la drum cu el. Cu toate ca ne ingreuneaza zborul. Cu toate ca ne darama. Poate ca nu pot sa fiu altfel, dar nu pot sa nu ma intreb daca exista altfel de oameni. Oameni pe care grijile si problemele zilnice nu-i apasa, oameni care plutesc undeva deasupra tuturor acestor necazuri si reusesc sa zboare lin , spre orizont.

sâmbătă, 16 mai 2020

Sunt zile în care mă privesc insistent, îmi caut zâmbetul din trecut, îmi caut privirea caldă cu care obișnuiam să ies în lume… mai caut încă copilul de altădată și-l compar cu femeia de acum. Cât a trebuit să merg, să alerg, să cad, să trag aer în piept și să o iau din nou de la capăt. Numai așa mi-am demonstrat că pot, că trebuie să merg mai departe. Mi-a trebuit timp, și-am avut atâta timp încât nu știu ce m-a adus până aici, când am ajuns, când m-am oprit, când m-am hotărât să devin o luptătoare. Pentru că viața e o luptă. O luptă frumoasă cu pierderi, cu urcușuri și coborâșuri, cu furtuni de gânduri, cu oameni care vin și pleacă. Unii îți invadează viața cu bucurii, alții vin și-ți bat în suflet cu reproșuri, cu vorbe, fac răni și pleacă mai departe lăsându-te pe tine să le porți durerea nepăsării lor. E o luptă aparte cu necunoscutul, cu viitorul, cu lucrurile care te fascinează, pentru care ajungi să trăiești. E un amalgam de culori vii întrepătruns de umbre. Am învățat în timp că părerile oamenilor nu ne fac să devenim mai buni, nu contează dacă aruncă în noi cu pietre, dacă ne privesc cu nepăsare. Contează doar ceea ce reflectă oglinzile acelea ascunse în noi. Numai ele ne pot arăta cine suntem cu adevărat. Numai ele reflectă adevăratele noastre trăiri. Căci uneori suntem doar umbre în lume, căci nu putem lăsa la vedere toate ascunzișurile sufletului nostru, nu jucăm la scenă deschisă toate rolurile, multe dintre ele se desfășoară în spatele cortinei și rămân acolo departe de ochii curioși ai spectatorilor. Mi-am dat seama că am nevoie mai mult să caut în mine, să mă privesc, să mă analizez, să accept ceea ce sunt: să mă admir, să mă cert, să vreau să mă depășesc. Numai oglinzile sufletului sunt parcă vii și ele exprimă imaginea reală a tot ceea ce suntem noi. Acolo zac temeri, neliniști, incertitudini, dezamăgiri, iubiri pierdute, cuvinte nerostite, așteptări zadarnice, fericiri care ne-au zdruncinat încheieturile sufletului și tot ele scot la iveală slăbiciuni ascunse în noi sau forțe nici măcar de noi cunoscute. Oglinzile sufletului meu s-au spart de multe ori, am zăcut mult în cioburile lor, alteori mi-aș fi dorit să să le pot sparge chiar eu, să nu pot vedea ceea ce nu vreau să văd, ceea ce nu aș fi vrut niciodată să fiu. Ele îmi arată zilnic unde să șlefuiesc părți din mine, ele îmi amintesc că am în jurul meu oameni minunați fără de care n-aș putea să trăiesc și tot ele îmi arată cât de frumoasă sunt când nu am sufletul greu.

vineri, 8 mai 2020

Dacă ai putea, omule, ce ai schimba?

Cu toţii, cred că avem undeva, în colţul nostru lucruri pe care dacă am putea, le-am schimba. (sau poate nu) Tu, dacă ai putea schimba ceva, ce ai schimba? Ai fi lângă aceeaşi oameni ori ai păşi pe alt drum? Ai spune aceleaşi cuvinte, ori ai alege să taci? Ai alerga după oameni, sau i-ai lăsa să păşască încet, dar sigur în sufletul tău? Ai fi acelaşi om naiv? Ai lua aceleaşi decizii? Ai crede şi ai oferi la fel sau ai fi mai cumpătat? Dacă ai putea, omule, ce ai schimba? Ai mai încerca să schimbi oamenii, ori te-ai schimba în primul rând pe tine? Ai lupta pentru ce-ţi face sufletul să tresalte fericit, ori te-ai mulţumi cu ce ai? Ce ai face? Ai schimba ceva ori ai crede că aşa a fost să fie? Că nimic nu e întâmplător, că toate au o precizie a lor şi toate se întâmplă cu un motiv? Ce ai crede?