Te-ai nascut cu aripi !!

Te-ai nascut cu aripi !!! De ce preferi atunci, sa te tarai prin viata ? Rumi Prima data cand am citit acest citat, am ramas blocata si cred ca pret de cateva secunde am meditat la insemnatatea lui. Tind sa-i dau dreptate, dar numai eu stiu cat efort si cata vointa presupune acest lucru. E usor sa spui , de ce te tarasti si nu zbori , dar e atat de greu atunci cand realmente doresti asta. Cine nu ar vrea sa zboare ? Cine nu ar vrea sa aiba un zbor lin si fara probleme ? Chestia este ca, indiferent cat de mult ne-am dori sa nu ne pese, ne pasa. Ne pasa de probleme, de persoane, de sentimente, de situatii dificile si ne ingrijoram aproape din orice. Incercam totusi sa ne mentinem la suprafata, sa continuam drumul chiar daca o facem taras. Cred ca de fiecare data cand reusesc sa rezolv o situatie dificila, sau sa depasesc o problema, imi spun cu voce tare, imi poruncesc de fapt sa nu mai pun atat de repede la suflet, sa ma las in voia sortii, in voia lui Dumnezeu, si totusi o comit. Ma ingrijorez, ma framant, si obosesc efectiv incercand sa caut o iesire. Poate ca sunt un caz pierdut, sau poate ca oricat de mult am incerca sa nu mai luam asupra noastra tot acest bagaj, plecam la drum cu el. Cu toate ca ne ingreuneaza zborul. Cu toate ca ne darama. Poate ca nu pot sa fiu altfel, dar nu pot sa nu ma intreb daca exista altfel de oameni. Oameni pe care grijile si problemele zilnice nu-i apasa, oameni care plutesc undeva deasupra tuturor acestor necazuri si reusesc sa zboare lin , spre orizont.

Sunt zile în care mă privesc insistent, îmi caut zâmbetul din trecut, îmi caut privirea caldă cu care obișnuiam să ies în lume… mai caut încă copilul de altădată și-l compar cu femeia de acum. Cât a trebuit să merg, să alerg, să cad, să trag aer în piept și să o iau din nou de la capăt. Numai așa mi-am demonstrat că pot, că trebuie să merg mai departe. Mi-a trebuit timp, și-am avut atâta timp încât nu știu ce m-a adus până aici, când am ajuns, când m-am oprit, când m-am hotărât să devin o luptătoare. Pentru că viața e o luptă. O luptă frumoasă cu pierderi, cu urcușuri și coborâșuri, cu furtuni de gânduri, cu oameni care vin și pleacă. Unii îți invadează viața cu bucurii, alții vin și-ți bat în suflet cu reproșuri, cu vorbe, fac răni și pleacă mai departe lăsându-te pe tine să le porți durerea nepăsării lor. E o luptă aparte cu necunoscutul, cu viitorul, cu lucrurile care te fascinează, pentru care ajungi să trăiești. E un amalgam de culori vii întrepătruns de umbre. Am învățat în timp că părerile oamenilor nu ne fac să devenim mai buni, nu contează dacă aruncă în noi cu pietre, dacă ne privesc cu nepăsare. Contează doar ceea ce reflectă oglinzile acelea ascunse în noi. Numai ele ne pot arăta cine suntem cu adevărat. Numai ele reflectă adevăratele noastre trăiri. Căci uneori suntem doar umbre în lume, căci nu putem lăsa la vedere toate ascunzișurile sufletului nostru, nu jucăm la scenă deschisă toate rolurile, multe dintre ele se desfășoară în spatele cortinei și rămân acolo departe de ochii curioși ai spectatorilor. Mi-am dat seama că am nevoie mai mult să caut în mine, să mă privesc, să mă analizez, să accept ceea ce sunt: să mă admir, să mă cert, să vreau să mă depășesc. Numai oglinzile sufletului sunt parcă vii și ele exprimă imaginea reală a tot ceea ce suntem noi. Acolo zac temeri, neliniști, incertitudini, dezamăgiri, iubiri pierdute, cuvinte nerostite, așteptări zadarnice, fericiri care ne-au zdruncinat încheieturile sufletului și tot ele scot la iveală slăbiciuni ascunse în noi sau forțe nici măcar de noi cunoscute. Oglinzile sufletului meu s-au spart de multe ori, am zăcut mult în cioburile lor, alteori mi-aș fi dorit să să le pot sparge chiar eu, să nu pot vedea ceea ce nu vreau să văd, ceea ce nu aș fi vrut niciodată să fiu. Ele îmi arată zilnic unde să șlefuiesc părți din mine, ele îmi amintesc că am în jurul meu oameni minunați fără de care n-aș putea să trăiesc și tot ele îmi arată cât de frumoasă sunt când nu am sufletul greu.

Dacă ai putea, omule, ce ai schimba?

Cu toţii, cred că avem undeva, în colţul nostru lucruri pe care dacă am putea, le-am schimba. (sau poate nu) Tu, dacă ai putea schimba ceva, ce ai schimba? Ai fi lângă aceeaşi oameni ori ai păşi pe alt drum? Ai spune aceleaşi cuvinte, ori ai alege să taci? Ai alerga după oameni, sau i-ai lăsa să păşască încet, dar sigur în sufletul tău? Ai fi acelaşi om naiv? Ai lua aceleaşi decizii? Ai crede şi ai oferi la fel sau ai fi mai cumpătat? Dacă ai putea, omule, ce ai schimba? Ai mai încerca să schimbi oamenii, ori te-ai schimba în primul rând pe tine? Ai lupta pentru ce-ţi face sufletul să tresalte fericit, ori te-ai mulţumi cu ce ai? Ce ai face? Ai schimba ceva ori ai crede că aşa a fost să fie? Că nimic nu e întâmplător, că toate au o precizie a lor şi toate se întâmplă cu un motiv? Ce ai crede?

Sunt multe lucruri pe care inca mi le doresc insa daca ar fi sa-mi adun sufletul si sa aleg cateva lucruri importante as spune ca imi doresc in primul rand sa fiu sanatoasa, sa ma bucur mai mult de momentele petrecute cu cei dragi, sa opresc gandurile nedefinite din mintea mea, sa fiu mai atenta la greselile pe care le tot repet, sa renunt la cele „n” temeri si sa-mi duc planurile pana la capat, nimic sa nu-mi mai ramana neterminat. Si apoi as mai vrea sa mai ies putin din visare si din lumea pe care mi-o imaginam si lucrurile la care speram si sa-mi construiesc un nou univers cu realitatea care ma inconjoara. Caci nu mai e timp de pierdut, nimic nu poate sa mai fie risipit: familie, prieteni, sentimente, recunostinta, activitati in aer liber, loialitate si sprijin. Daca e ceva ce am invatat in ultima vreme ar fi faptul ca planurile sunt greu de respectat, ca totul este imprevizibil si ca totul vine natural fara sa fie fortat. Asta nu exclude insa „munca” noastra de a deveni cea mai buna varianta a noastra. Let it be what will be!

Sunt unica

Sunt unica, la fel ca tine. Sunt unica pentru că sunt inconfundabila, sunt excepționala. Şi tu eşti unic, ai exact aceleaşi trăsături pe care le am şi eu. Eşti inconfundabil, excepțional, singurul de felul tău, ca om. Eu nu am cum să fiu tu, pentru că eu sunt eu, singurul de felul meu. Tu nu ai cum să fii eu pentru că tu eşti tu, singurul de felul tău, nu există un exemplar identic. Am un singur cap, două urechi, doi ochi, un singur nas, o gură, două mâini şi două picioare. Exact la fel ca tine. Am un singur cap, dar gândesc diferit; cântăresc lucrurile cu propria unitate de măsură. Gândesc diferit pentru că aud diferit; percep sunetele şi muzica aşa cum nu o face nimeni altul. Aud diferit pentru că văd diferit şi miros diferit; atenția mea este atrasă doar de lucrurile pe care eu le consider importante. Simt anumite arome pe care alţi oameni nu le simt. Gesticulez diferit şi merg sau alerg diferit. Ţi-am zis că sunt unica, la fel ca tine. Am o singura inima, doi plămâni, doi rinichi, un singur ficat, un singur stomac şi o singură splină. Dar iubesc diferit şi dezvolt sentimente diferite faţă de restul. Inspir diferit şi expir diferit, cu o cadență diferită. Deşi ficat ai şi tu, eu ţin mai mult sau mai puţin ca alţii la băutură. Eu mă satur cu mult mai repede şi sunt mai pofticioasa ca alţii. Obosesc uneori cu mult mai repede ca ceilalţi, dar alteori am o rezistență uimitoare. De ce? Pentru că sunt unica, la fel ca tine. La fel ca tine, eu combin diferit miliardele de posibilităţi şi interpretez diferit combinațiile pe care mintea mea le realizează. Este posibil ca în anumite privinţe să gândim la fel. Adică în acelaşi sens, dar niciodată identic. Este posibil să ascultăm amandoi aceeaşi muzică şi să ne placă amândurora. Dar din motive diferite. Putem să servim acelaşi fel de mâncare şi să deducem că ne place, dar pentru fiecare va avea gust diferit, miros diferit. Ne învârtim în aceleași cercuri dar avem prieteni diferiți. Sunt inconfundabila, sunt excepționala, sunt singura de felul meu, la fel ca tine.

Tu simți ...?

Tu simți ...? Ai simțit vreodată că ți se prelinge sufletul câte un pic, picătură cu picătură pe bucăți albe de hârtie , luând forma unor semne abstracte numite de oameni litere ? Ai simțit vreodată că Dumnezeu te privește cu blândețea unui tată și îți îndreaptă cu multă răbdare toate literele fâstâcite , toate greșelile de exprimare ale sufletului tău făcute pe foile vremii ? Eu am simțit. Am impresia uneori că visez cu ochii deschiși , că nu aparțin acestei lumi nebune în goana ei după sufletu-i pierdut. Și de aceea probabil , duc mâna la ochi și mă frec . Să văd dacă e real totul sau dacă doar este un vis urât din care trebuie să mă trezesc . Dar e real . Și tot eu îmi spun că nu-i nimic, pentru că Dumnezeu mă iubește și îmi este de ajuns. Simt aceasta . Tu simți ?

Lucrurile simple care aduc fericirea

O melodie veche de care am uitat cât îmi plăcea cândva, imaginea unui copil mic si jucăuş în iarba, mirosul proaspăt al dimineţii, gustul ciocolatei preferate…mistere ce se petrec în sufletul meu cu emoţii de plăcere. Am încetat să mă plâng de neajunsuri. Adevărata fericire nu mi-o aduce o pereche de pantofi în valoare de câteva salarii.Savurez, oricând, plimbările prin ploaie şi după ploaie. Poftesc des la gustări dulci…gustul copilăriei. Mă scald în visuri copilăreşti şi simt că aşa va fi întotdeauna. Sufletul meu are realitatea sa…de copil. Mă mulţumesc cu putin, cu puţinul acela care îmi umple inima…esenţialul. Sunt fericită atunci când mă dedic lucrurilor mici cu măreţie. Sunt fericită când întâlnesc oameni buni. Oamenii buni strălucesc cu zâmbetul. Ei sunt cei mai frumoşi oameni. Frumuseţea vieţii stă în a dărui cu sufletul…şi cu un zâmbet alături. Fiecare anotimp, în parte, mă face fericită. Ador mirosul şi culoarea pământului, toamna. Ador mirosul verde al primăverii. Ador mirosul valurilor mării şi arşiţa soarelui, vara. Ador mirosul alb şi rece de iarnă şi ceea ce se petrece în sufletul meu de sărbători. Fericirea nu ţi-o poate lua nimeni. Şi nici să ţi-o dea. Fericirea porneşte din tine şi e a ta. Mai ştim să dăruim sufletului nostru emoţii depline? Mai ştim să simţim intens? Mai ştim să dăruim recunoştinţă, fapte bune, compasiune, zâmbete sincere şi curate, îmbrăţişări calde? Mulţi dintre noi trăiesc în ziua de ieri sau preocupaţi cu ziua de mâine. Şi uităm să fim prezenţi în viaţa noastră. Mai ştim să petrecem timp de calitate alături de persoane dragi? Lucrurile simple care aduc fericirea nu se caută, ele se simt, sunt tot timpul în jurul nostru. Fericirea nu o vei avea dacă nu ştii să primeşti detaliile la modul intens...

"Nu judeca Zâmbetul Pe care nu-l găsești În oameni. Nu toate inimile Au învățat să împartă La timp. Mai bine Descarcă tu Bucuria În ochii care Nu o mai cunosc. Nu judeca Păcatul Pe care crezi că-l vezi În oameni. Nu toate sufletele Au învățat să trăiască La fel. Mai bine Dăruiește tu Exemplul În mințile care Nu îl mai așteaptă. Nu judeca Iubirea Pe care nu o înțelegi În oameni. Nu toate inimile Au învățat să iubească La fel. Mai bine Iubește tu Frumos Sufletele care Nu mai știu să simtă. Mai bine fii tu Ceea ce vrei să vezi În oameni."

Adevarata fericire

O melodie veche de care am uitat cât îmi plăcea cândva, imaginea unui copil jucăuş în stradă, mirosul proaspăt al dimineţii, gustul ciocolatei preferate…mistere ce se petrec în sufletul meu cu emoţii de plăcere. Am încetat să mă plâng de neajunsuri. Adevărata fericire nu mi-o aduce o pereche de pantofi în valoare de câteva salarii. Adevarata fericire am găsit-o atunci când mi-am cumpărat, singură, flori de grădină de la o băbuţă din piaţă…fericire copilarească. Găsesc fericire într-o carte, mă enervez când nu găsesc dulciuri în casă. Savurez, oricând, plimbările prin ploaie şi după ploaie. Poftesc des la gustul laptelui dulce şi la gustări dulci…gustul copilăriei. Mă scald în visuri copilăreşti şi simt că aşa va fi întotdeauna. Sufletul meu are realitatea sa…de copil. Mă mulţumesc cu putin, cu puţinul acela care îmi umple inima…esenţialul. Sunt fericită atunci când mă dedic lucrurilor mici cu măreţie. Sunt fericită când întâlnesc oameni buni. Oamenii buni strălucesc cu zâmbetul. Ei sunt cei mai frumoşi oameni. Frumuseţea vieţii stă în a dărui cu sufletul…şi cu un zâmbet alături. Fiecare anotimp, în parte, mă face fericită. Ador mirosul şi culoarea pământului, toamna. Ador mirosul verde al primăverii. Ador mirosul valurilor mării şi arşiţa soarelui, vara. Ador mirosul alb şi rece de iarnă şi ceea ce se petrece în sufletul meu de sărbători. Fericirea nu ţi-o poate lua nimeni. Şi nici să ţi-o dea. Fericirea porneşte din tine şi e a ta. Mai ştim să dăruim sufletului nostru emoţii depline? Mai ştim să simţim intens? Mai ştim să dăruim recunoştinţă, fapte bune, compasiune, zâmbete sincere şi curate, îmbrăţişări calde? Mulţi dintre noi trăiesc în ziua de ieri sau preocupaţi cu ziua de mâine. Şi uităm să fim prezenţi în viaţa noastră. Mai ştim să petrecem timp alături de persoane dragi? Lucrurile simple care aduc fericirea nu se caută, ele se simt, sunt tot timpul în jurul nostru. Fericirea nu o vei avea dacă nu ştii să primeşti detaliile la modul intens...

Nesimtirea e un virus redutabil, cu instalare rapida si efecte demolatoare. Ea se instaleaza in aproapele anonim, dar ii afecteaza pe cei din jur. Nesimtitul devine pe zi ce trece o prezenta constanta, greu de evitat si imposibil de strunit, in tren , la opera, in autobuz sau la biserica, in parc sau la teatru, in magazin sau la bloc, reprezentantii acestei categorii fondeaza un cult , fara agenda si fara orizont. Trăind în cercul nostru strâmt norocul ne petrece... Sau poate vom avea un moment de revelație pentru a înțelege la modul ideal rostul existenței noastre pe acest pământ. Învățând nu doar să apreciem, ci și să practicăm gesturi care depășesc sfera “normalității“ noastre. “Experiment“ ce se poate finaliza cu recuperarea semnificației și a valorilor ce presupun conviețuirea cu adevărat ca OAMENI…

Daca as avea puterea sa imi schimb viata...

Daca as avea puterea sa imi schimb viata...As incerca sa ma fac pe MINE fericita, sa lupt pentru MINE, sa indeplinesc visele MELE, sa traiesc viata MEA, sa ma gandesc la MINE, sa ma intreb pe MINE daca ma simt bine, ce vise, ce dorinte, ce planuri am, ce vreau sa fac maine, la ce film vreau sa ma uit, ce muzica vreau sa ascult, cat de tare vreau sa alerg, cat de incet vreau sa vorbesc, cand vreau sa dorm, cum vreau sa ma simt si ce aleg sa fac in fiecare zi.Acum imi dau seama, ca pentru toate astea… nu trebuie sa astept o minune. Pentru ca eu sunt minunea! Eu pot muta muntii din loc si pot fi tot ceea ce mi-am dorit vreodata. E nevoie sa-mi exersez vointa, ambitia si curajul. Oricat de greu ar fi, stiu ca voi reusi.

Sunt o luptătoare

Sunt o luptătoare, îmi zic. De când mă ştiu mă trezesc dimineaţa. Mi-aş dori că măcar două zile pe săptămâna să mă pot trezi când vreau eu. Să stau leneşă ca o pisică moale şi gri cuibărită în aşternutul cald şi visând la nimic. Sunt o luptătoare leneşă, îmi spun şi îmi privesc mutra în oglindă, cearcănele, părul ciufulit şi buzele palide, mă gândesc că, de fapt, nu am scopuri deosebite în viaţă, nu sunt carieristă şi nu voi lua vreodată un Nobel, nici măcar unul pentru cea-mai-bună-mamă-din-lume. Nu mă pot lăuda decat cu faptul c-am suportat durerile naşterii. Sunt miliarde de femei care au trăit acelaşi lucru. Nu sunt deosebită cu nimic. Tot ce fac este mediocru şi destul de limitat. Poate că aş fi excelat într-un domeniu, habar nu am. Nu m-am străduit şi puţin probabil să o fac în viitor. Uneori sunt crunt dezamăgită de mine. Dar nu fac nimic pentru a ieşi din cercul acestei dezamăgiri. Cred că îmi merit condiţia. Sunt o luptătoare care n-a deprins încă gustul victoriei, care urăşte competiţiile, căreia îi place să lucreze singură, o luptătoare ciudată care se uită cu admiraţie la cei sclipitori şi obsedaţi de muncă, care se străduiesc o viaţă crezând că vor realiza ceva măreţ. Unii chiar reuşesc şi mă uit la ei cu veneraţie aproape, dar pe mine mă interesează preţul acestor reuşite, la sfârşit, când aduni şi scazi tot, vreau să ştiu ce rămâne, cu ce te alegi din voluptatea succeselor şi-a zilelor nesfârşite, vreau să ştiu cât merită să lupţi, pentru ce şi dacă asta te face fericit în final, dacă te vei uita la tine şi te vei simţi special, bun, deştept şi corect şi dacă vei fi iubit...

Mi-as dori…

Mi-as dori… sa pot zbura. Sa ating cu mainile portile cerului si sa le intredeschid. Mi-as dori… sa aflu ce poate sa fie dincolo de lacatele ce pecetluiesc cararile norilor. Mi-as dori… sa pot tine Lumea in brate… si s-o strang la piept ca pe o minge. Apoi sa o arunc spre soare pentru a o prinde iar, mai plina de caldura si lumina ca oricand. Mi-as dori… sa cred ca toate basmele sunt reale, ca moartea nu este decat o gluma, ca bolile sunt doar niste farse de pitici pusi mereu pe sotii. Mi-as dori… sa nu mai existe durere… Mi-as dori… sa nu mai existe Timp; mi-as dori sa moara toate ceasornicele si toate clepsidrele care ne masoara destramarea. Mi-as dori… ca secundele sa fie flori de cires, orele sa fie stropi de ploaie, zilele sa fie pasari albe iar noptile sa fie fluturi cu aripi albastre. Mi-as dori… sa nu simt ce repede zboara timpul… Mi-as dori… sa fie mai putini oameni care sa creada ca binele lor e neaparat si binele tuturor. Mi-as dori… ce nu isi doresc si altii… Mi-as dori… un trandafir galben, auriu… cu tot soarele in el! Mi-as dori… sa nu ma mai doara sufletul. Mi-as dori… sa ating o stea. Mi-as dori… sa pot da timpul inapoi, sa pot recupera tot ceea ce am pierdut si nu am stiut sa apreciez! Mi-as dori… o seara linistita, fara nici o pala de vant, de frig… fara nici un gand sa-mi calce linistea. Fara nici o idee sa sopteasca in decor. Mi-as dori… sa pot cumpara macar o sticluta de 30ml cu esenta de parfum de fericire. Mi-as dori… sa dorm o saptamana. Mi-as dori… multa sanatate pentru cine mi-este drag. Mi-as dori… sa mi se dezghete sufletul. Mi-as dori… sa nu-mi mai fac planuri… Mi-as dori… sa am rabdare. Mi-as dori… un pestisor de aur care sa-mi indeplineasca 3 dorinte… Mi-as dori… sa fiu invizibila! Mi-as dori… sa le ofer inima mea tuturor celor care nu au asa ceva… Mi-as dori… un univers intreg de sinceritate… (un munte nu ajunge nici macar la 2 persoane..). Mi-as dori… sa dispar. Mi-as dori… sa detin secretul luminitei de la capatul tunelului. Mi-as dori… sa-mi indeplinesc fantezia! Mi-as dori… sa cunosc tainele adancurilor! Mi-as dori… un moment de tandrete… si sa nu se mai sfarseasca! Mi-as dori… o schimbare! Mi-as dori… sa fiu vazuta exact asa cum sunt! Mi-as dori… sa fiu aceeasi mereu. Mi-as dori… sa curga lacrimile mele doar de bucurie! Mi-as dori… sa fiu copil din nou. Mi-as dori… sa imi revina pofta de viata! Mi-as dori… sa vad bucurie si liniste sufleteasca la unele persoane… Mi-as dori… sa desenez inimile noastre in culori calde. (…) Mi-as dori… sa pot zbura dincolo de nori… sa pot visa in culori! Mi-as dori… sa privesc gandul in ochi. Mi-as dori… sa am oaza mea de liniste! Mi-as dori… putina seninatate. Mi-as dori… sa am aripi! Mi-as dori… sa ajung mai repede, acolo departe! Mi-as dori… sa nu existe amintiri… doar brate deschise! Mi-as dori… sa iti doresti sa ne dorim tot timpul cate ceva! Mi-as dori… cateva minute sa stau intinsa pe iarba, sa privesc cerul si nimic mai mult!

Am crezut mereu în lume, în vise, în speranţe, în bunătate şi am încercat să acaparez prin toate aceste lucruri răul ce există în jurul meu. Nu ştiu dacă am greşit când am crezut în orice gest, în orice privire caldă, că m-am agăţat de cel mai banal zâmbet şi de cel mai mediocru cuvânt spus probabil la întâmplare. Am rămas dezamăgită şi am suferit nu doar o singură dată din cauza acestei naivităţi "impuse"mie însumi din simplă concepţie că aş putea să schimb lumea în mai bine. Nu regret nimic din tot ce am făcut, din tot ce am crezut pentru că au fost şi sunt convingerile mele pe care nu le voi schimba pentru lume. Poate uneori cei din jur cred că sunt diferită pentru că ştiu să simt, să mă bucur, să iubesc, să cred că oricât de maturi am fi copilul din noi nu trebuie uitat niciodată pentru că face parte din farmecul vieţii. Îi da culoare şi o scapă de acea monotonie pe care toţi încearcă să o evite însă puţini reuşesc. Nu sunt probabil aşa cum ceilalţi şi-ar dori să fiu, sunt doar aşa cum vreau eu. Nu impun nimănui convingerile mele şi nu tind să judec pe ceilalţi. Am crezut mereu în noi începuturi pe care le privesc că fiind mereu mai bune decât cele care s-au încheiat. Am învăţat să lupt pentru ceea ce vreau până când simt că lupt de fapt cu imposibilul şi şi atunci încă mai încerc să salvez ceva din tot ce s-a pierdut. Am crezut mereu că viaţa te dezamăgeşte ca să te facă mai puternic, să te înveţe să lupţi, să câştigi dar şi şi pierzi, să plângi că mai apoi să te bucuri mai mult că zâmbeşti.În viaţă nu totul se rezumă la formalităţi, la banalităţi, la lucruri obişnuite considerându-se astfel că lucrurile ieşite din comun sunt astfel pentru cei mai puţin educaţi, maturizaţi, formaţi. Nu suntem roboţi, astfel încât uneori principiile pot fi încălcate într-o măsură a bunului simt. Nu caut perfectul, dar aranjez totul atât cât să îmi pară mie că totul e perfect. Iubesc viaţa, soarele, ploaia, marea, vântul, spontaneitatea, culorile toamnei şi căldura verii, florile de primăvară şi albul zăpezii. Am crezut mereu că totul are o rezolvare şi că toate lucrurile se întâmplă pe neaşteptate. Am învăţat să mă ridic de jos de fiecare dată şi să-i privesc zâmbind pe cei care au crezut că sunt o învinsă.

Cred ca viata e o balanța si din acest motiv am învățat sa trăiesc din momente, din clipe, nu din zile sau luni. Am învățat sa trăiesc din momente pentru ca acel moment este o certitudine. Restul…sunt doar incertitudini, iar viata are un mod foarte ciudat de a ne arata cand anumite momente devin certitudine. Sa încerci sa aștepți pana sa te schimbi e doar o pierdere de timp. Te pierzi pe tine, acel om care ești acum. Iubeste viata asa cum e ea! Si învață sa te iubești pe tine, pentru ca intr-un final ești tot ce ai!

Cine suntem

Unul din lucrurile frumoase la care ne supune viaţa este să aflăm cine suntem. Ce purtăm cu noi şi de ce suntem capabili. Pentru că doar acceptând cine suntem putem evolua. Iar eu cu mult timp în urmă am descoperit că sunt un om care ştie să dea cele mai bune sfaturi, dar când e vorba de viaţa lui e mai mereu pe butuci. Că aparent cel mai simplu cuvânt îmi lasă răni, şi deşi ştiu că nu ar trebui, mă afectează cuvintele la fel de mult ca faptele. Am descoperit că viaţa mea se învârte în jurul oamenilor pe care-i iubesc, că dacă ei sunt bine eu zâmbesc, că aş face orice pentru a le aduce un zâmbet pe buze. Că în faţa lumii eu sunt încă un copil, asta pentru că eu refuz să le arăt deseori ce port în suflet. Mi-e mai simplu să-i fac să zâmbească, mi-e bine ştiindu-i bine. Am descoperit în mine un om care ştie să aibă grijă de alţii dar care uită deseori de el. Am descoperit că sunt o carte deschisă, chiar dacă asta mi-a provocat probleme. Am descoperit că nu pot să adorm dacă sunt certată cu oamenii sufletului meu. Am descoperit în mine un om pe cât de simplu pe atât de complex. Am descoperit că am al naibii de multe defecte, dar niciodată nimeni nu m-a judecat pentru ele. Tot eu sunt cel mai aprig judecător al meu. Am descoperit în mine un om puternic deşi uneori sunt doar în faţa lumii. Că am o ambiţie de fier, dacă îmi propun ceva. Că sunt dureros de sinceră, uneori uitând să fiu diplomată. Am descoperit în mine un om credul….un om ce-şi doreşte să vadă doar frumosul în jur. Un om ce vrea să vadă bunătate în orice om, refuzând uneori să vadă oamenii aşa cum sunt. Un om care nu poate să zâmbescă dacă vede oameni trişti chiar dacă-i cunosc de o zi, de o lună, de un an, pentru mine este la fel. Am descoperit şi totuşi mai am multe de descoperit….

Am nevoie de speranță. De speranța că toate lucrurile care nu mi-au ieșit își vor găsi rezolvarea și se vor așeza cu timpul. Am nevoie de credință. Poate o să mă opresc la un moment dat din fuga mea nebună prin viață și o să îmi fac timp să vorbesc puțin și cu Dumnezeu. Am nevoie de răbdare. Răbdare să las timpul să-și facă treaba și poate să găsească el soluții în locul meu. Am nevoie de curaj. Curaj să mă lupt cu necunoscutul și cu temerile mele. Am nevoie de pace. Simt nevoia să fiu împăcată cu mine însămi. Am nevoie de pasiune. Trebuie să ies din amorțeala în care am intrat. Am nevoie de vindecare. Am nevoie de înțelegere. Am nevoie de putere. Am nevoie de mine. Iustina T.

Mereu mi-a placut

Mereu mi-a placut sa stau sa observ cum unele lucruri se intampla pentru ca trebuie sa se intample. Mi-a placut sa ma uit in urma mea si a deciziilor luate si sa observ unde m-au dus ele si cum m-au format ca om. Mereu am crezut in destin si in ceea ce este scris sa se intample, dar in acelasi timp am crezut si in continuare cred in faptul ca fiecare hotarare si pas pe care il facem ne duce intr-o directie sau alta. Si astfel, ne putem modifica singuri traseul vietii. Mi-a placut mereu sa cred in coincidente, in acele momente sau situatii care pareau ireale, dar care aveau loc tocmai cand nu te asteptai. Si iti lasau in suflet un sentiment placut, ca acel lucru sau intamplare trebuia sa fie atunci, acolo, in acel moment din viata ta. Te simti astfel, omul potrivit la locul potrivit. Am crezut intotdeauna, de asemenea, in intuitie. In a mea intuitie.. am crezut cu tarie ca ceea ce imi spune e atat de adevarat incat nu poate fi altfel, incat daca lucrurile stau altfel decat cum imi dicteaza ea, inseamna ca lumea e cu susul in jos si ca in acel moment, ceva s-a intamplat in univers daca EA a dat gres. Da, cred ca destinul ti-l faci tu, dar in acelasi timp cred ca depinde si de o forta suprema care te pune in anumite situatii mai mult sau mai putin impevizibile, situatii in care trebuie sa alegi intre doua sau mai multe variante, sa alegi stanga sau dreapta, bine sau rau, daca sa mergi inainte si cand anume sa te opresti.

Fericirea este o alegere

Ce regretam cel mai mult? Pare atat de simplu sa traiesti viata, pentru ca merita traita, dar oare stim s-o traim? Alegerile noastre de cele mai multe ori sunt pentru ceilalti. Uitam sa ne urmam visele, sau cel putin o parte din ele. Le amanam unul cate unul sau le abandonam neputinciosi. Ne trezim plini de neimpliniri cand uneori e prea tarziu. Prea mult timp pierdut pentru lucruri marunte, prea putin timp petrecut cu noi si cei dragi, cu viata insasi. Luptam pentru lucruri si valori fara valoare cand ceea ce conteaza cu adevarat este doar sufletul nostru. Trecem sub tacere ceea ce simtim de teama sa nu ranim sau sa fim raniti. Ne dorim liniste, echilibru pana cand sufletul nostru fredoneaza doar simfonii mute de dor si iubire. Cine sa-l inteleaga cand nimeni nu-l aude? Avem atat de multe de facut si atat de putin timp, incat uitam de noi, de oameni. Ne este dor de ei cand nu-i mai avem si atunci regretele sunt prea tarzii. Mimam fericirea si ii mintim pe ceilalti ca suntem fericiti, uitand de fapt ca ne inselam doar pe noi. De teama schimbarii uitam sa fim fericiti pur, inocent, gresind omeneste. Fericirea este o alegere...

Cuburi de gheață

Uitându-mă ieri la furtunul mașinii de spălat ce se zbenguia energic în timp ce scotea apa murdară din cuvă,m-am minunat. Apoi m-am oprit la ușa acestei minunății ce ne face viața mai ușoară și am privit curios câteva secunde înăuntru. Rufele ce se găseau acolo erau întoarse cu susul în jos,apoi reveneau la poziția inițială , apoi iar cu susul în jos și tot așa. Clăbucii de detergent insistau asupra fiecărui centimetru pătrat al hainelor. Privind mai atent,am realizat că erau rufele negre,iar apa ce se evacua rapid era de un albastru foarte închis,teribil de apropiat de negru, fapt ce mi-a arătat că rufele se decolorau în tot acest timp în care erau spălate. Apoi m-a lovit! La fel se întâmplă și cu noi. Societatea actuală ne decolorează de orice nuanță care ne face unici, de orice umbră de culoare și de lucrurile ce ne definesc personalitatea. De când suntem copii și până la vârsta maturității, ușor, ușor, fără ca noi să ne dăm seama, suntem modelați asemenea unei plastiline cu care te joci și faci din dânsa ce vrei fără ca ea să aibă vreun cuvânt de spus. Haine la fel, telefoane la fel, coafuri la fel, siluete la fel, melodii la fel…Standarde impuse toate de o societate bolnăvicioasă…Standarde respectate de majoritate cu toate că nu se suprapun perfect cu dorințele lor… Când am devenit așa de banali, așa de mediocri și atât de la fel? Când ne-am pierdut culorile, farmecul și personalitatea? În curând vom ajunge toți gri, iar din sfere,cilindrii,elipse sau piramide ne vom transforma toți în cuburi..cuburi de gheață.

Stop

Stop. De multe ori mi-am dorit sa am un buton pe care sa il apas atunci cand simt ca un lucru nu e ok, ca ceva nu merge sau pur si simplu nu inteleg ce se intampla in jur. Sa apas Stop si sa se opreasca tot in jur, sa am timp sa ma uit la fiecare detaliu, om, lucru din viata mea, sa il analizez si sa pot trage o concluzie. Sa pun Stop lucrurilor care imi fac viata mai dificila (chiar daca uneori eu singura fac acele lucruri), sa pun Stop oamenilor care ma ranesc sau care imi strica ziua doar pentru placerea lor personala. Rewind. Sa apas butonul de Rewind in primul rand pentru a retrai clipele care m-au facut sa zambesc cu adevarat, pentru a retrai acele sentimente care ma fac sa ma simt vie. Sa apas Rewind pentru a intelege lucrurile care ar trebui intelese atunci pe moment, nu dupa ceva timp. Rewind pentru a face (doar) uneori altfel lucrurile, pentru a gandi si a actiona diferit, pentru a lua alta decizie si pentru a vedea alt rezultat. Restart my life. Nu stiu daca e vorba de schimbarile din viata mea, care vad ca sunt la tot pasul sau daca e vorba de anumite greseli care abia acum sunt observate si simt ca nu mai pot fi remediate si impreuna cu ele, anumite consecinte care trebuie suportate. Dar, DA, as vrea un buton pe care sa il pot apasa si sa imi dea sansa de a face din nou totul, poate cu alta gandire, alte sentimente, cu alte greseli si alte consecinte. Stiu, sunt naiva si viata ar fi prea simpla atunci si nu am mai avea de ce sa invatam din greseli si nu ne-am mai maturiza, suportand ceea ce singuri am creat. Dar asta nu inseamna ca nu imi doresc acest lucru.

Tu cât de des prinzi aripi?

Hoinărind aiurea într-o zi pe marea țeapă de socializare-facebook,am dat de o întrebare care sună așa: ^Tu cât de des prinzi aripi?^. M-am oprit din navigarea mea și am stat puțin să mă gândesc la lucrul ăsta. Cât de des prind eu aripi? Mai bine tac și nu răspund, pentru că răspunsul meu este dezamăgitor pentru visătoarea din mine. Ne-am obișnuit să ne complacem în starea noastră,care de cele mai multe ori e deplorabilă,și undeva în zgomotul asurzitor al lumii care ne înconjoară,printre blocuri gri însoțite de garajele după care ne ascundeam la v-ați-ascunselea când eram copii, printre superficialitate și falsitate ,ne-am pierdut aripile,și odată cu ele visele,speranța de mai bine. Ne interesează atât de mult ce cred ceilalți despre noi, imaginea noastră publică sau câte like-uri am mai strâns la ultima poză de profil pe care am editat-o și îngrijit-o frumos atâtea minute înainte să ne afișăm cu ea,că de,ne vede lumea. Ne axăm și canalizăm timpul ,energia atât de mult pe ce se vede în afară,încât am uitat să mai privim și înăuntru. Recunosc că de multe ori m-am regăsit și eu în goana aceasta iluzorie,iar setul meu de aripi e spitalizat de o bucată lungă de timp. Cancerul efemerității le-a afectat până și ultimul atom din care sunt formate,bietele,aripile mele. Aripile tale ce mai fac?Le-ai mai întrebat în ultimul timp dacă le lipsește vreun fulg? Gândește-te…Tu cât de des prinzi aripi, visând, zburând, țintind mai sus decât soarele?

Ma simt atat de straina uneori de timpurile in care traim. De prea multa stridență in tot. De prea multa goliciune de peste tot. De prea multa grabă in toate. De prea multa vulgaritate. De prea multul zgomot de peste tot din jur. Lumea mea e uneori ca un film alb negru… dar cu oameni care inca mai rosesc. Uneori e fara sonor, alteori iti mangaie sufletul Chopin, Haydn, Mozart. Uneori cantec divin de heruvimi, alteori doar glasul tainic al vreunui vant de seara… Uneori lumea mea are tihna si manierele unui ceai de la ora 5…Si parfumul unei scrisori trimise dupa multe ezitari, scrise pe multe pagini cu litere tremurate… pe care primitorul o saruta si o pastreaza o viata intreaga, ca pe cea mai de pret comoara. Se gasesc in ea uneori gesturi de un eroism care astazi poate parea superfluu, naiv, utopic, de-a dreptul caraghios. Se gasesc uneori in ea oameni cu suflet de copil, cu gesturi de o candoare ce iti topeste sufletul. Lumea mea pare uneori o calatorie cu Orient Expressul…alaturi de cei mai fascinanti companioni…. cartea, amintirile, visele, versurile, neaparat versurile, florile, rugaciunile prietenilor si…omul care te iubeste pentru sufletul tau. Si care ramane acolo, cu tine in compartiment, orice ar fi…si oriunde il va duce aceasta calatorie. In lumea mea cel mai frumos machiaj e bunatatea, cele mai de pret accesorii sunt faptele frumoase, facute neaparat in taina… in lumea mea delicatetea si nobletea nu sunt un handicap, daca ierti nu inseamna ca esti „fraier”, iar ridurile sunt iubite, pentru ca fiecare spune, intr-un fel sau altul, o poveste de iubire.

Intr-o lume egoistă, într-o lume nepăsătoare, într-o lume a non-valorilor, indiferența ucide cel mai mult. Indiferența care se strecoară în sufletele noastre transformându-ne în niște mecanisme controlate de bani și putere. O lumea cu oameni seci, care nu înțeleg și nu vor să înțeleagă, să simtă adevărata viață, adevăratele lucruri ce contează, adevăratele valori. O lume îmbibată cu răceală sufletească. Oameni reci, indiferenți, mediocri. Oameni care deși nu cunosc puritatea iubirii, o trâmbițează în gura mare. Oameni care deși nu cunosc valoarea cărților, râd de cei care citesc. Oameni care deși nu știu să aprecieze frumosul și binele, se cred cei mai buni. Oameni diferiți, de neînțeles. Există un mare dezechilibru, un mare haos, o mare neliniște între noi, în lume, în Univers. E gălăgie. E neînțelegere. E o dezordine. În centrul acestei furtuni devastatoare suntem tot noi, oamenii. Noi provocăm furtuna și tot noi suntem victimele ei. În ciuda dezastrului, mai există o părticică de frumos, de bine, de credință, de puritate, de iubire. Și mai există Oameni care știu să simtă aceste valori și să le aprecieze, să le dăruiască, să le răspândească. Doar iubirea lumea va salva! Doar iubirea de oameni, pentru oameni, iubirea de frumusețe sufletească, iubirea de bunătate, iubirea de Dumnezeu. Acea iubire curată, neîntinată, acea iubire tăcută, cuminte, ascunsă. O iubire care nu se manifestă declarativ, care nu cere a fi demonstrată, probată, justificată. O iubire care se simte și se manifestă prin tandrețe, gingășie, respect și atenție, nu prin alte moduri mârșave. Doar acea părticică de frumos, de bine și de dragoste va putea curăța oceanul plin de urâtenie si ingâmfare în care ne adâncim. Încă mai există salvarea noastră...Încă mai există iubire. Mie îmi e suficient să știu că mai există Oameni adevărați, cu suflete bogate în valori...și că ei țin la mine. Și eu la ei!

Cu regret

Cu regret astăzi suntem departe de ceea ce înseamnă valori spirituale. Astăzi parcă totul ne-ar apropia de o decădere bruscă a societății. Cu regret astăzi nu prea mai întâlnim oameni dornici să citească, interesați să crească sufletește, să devină mai mult decît o marionetă a banilor, a intereselor, a distracțiilor fără limită. Cu regret astăzi aproape nu mai sunt oameni ce simt frumos, ce iubesc pur, ce respectă, ce ajută, ce au o relație armonioasă cu cei din jur. Cu regret astăzi nu prea găsești un om înțelegător și sincer, cu care să te înțelegi, care să te mângâie printr-o privire, care să îți umple timpul frumos, care să-ți ofere un sprijin, care să zîmbească cald, care să aibă și interese frumoase... Cu regret asăzi oamenii nu se mai plimbă prin parcuri (sau se plimbă prea rar), nu mai admiră natura, nu mai contemplă, nu mai meditează, nu mai scriu rânduri frumoase ce vor rămâne ca o amintire despre ei... Cu regret astăzi oamenii nu mai sunt interesați să pășească liniștit prin viață, să nu mai facă atîta gălăgie, atîta dezordine, să nu mai provoace atâta dezechilibru, să nu mai arunce cu pietre în cei din jur, să prețuiească o prietenie frumoasă, o iubire sinceră, un sprijin necondiționat... Cu regret astăzi oamenii nu promovează valori sacre. Prietenii binelui, dornici de frumusețe interioară sunt prigoniți și aruncați pe sub ușile celor cu putere și avere...Sunt respinși, sunt neacceptați în diverse companii, sunt priviți ciudat, sunt îndepărtați. Cu regret astăzi oamenii invidiază cu o putere mai mare decât se bucură. Cu regret astăzi oamenii urăsc, țin pică, îmbrâncesc, lovesc. Dar cea mai rea parte este că nu le pare rău. Cu regret astăzi suntem în decădere. Cu regret...cu mult regret am scris aceste rânduri...

Constat cu fiecare zi ce trece că suntem într-o continuă revoltă. Revoltă faţă de ceilalţi, faţă de sisteme, faţă de societate, faţă de țara în care trăim, faţă de ceilalţi, faţă de prieteni, faţă de sentimente, faţă de noi înşine, faţă de timp, faţă de aerul pe care îl respirăm…faţă de ţară în general! Ne pierdem tot mai repede răbdarea, nu mai ştim să fim auto-ironici, ne conformăm imediat, ne uităm în pătrăţelul celuilalt şi îl felicităm cu un zâmbet tâmp parcă lipit pe chip şi spunem,,felicitări”! Tindem să ne transformăm în nişte oameni mult prea închişi…şi să trăim cu sentimentul ăsta al revoltei faţă de orice. De cele mai multe ori ador să privesc oamenii de pe drum…să le privesc ochii, să le descopăr tristeţile, sentimentele, trăirile, poveştile, îmi place să creez o poveste pentru fiecare om. Sunt zile când văd, aud şi simt doar poveşti triste, sunt zile când dincolo de oamenii pe lângă care trec văd lacrimi, suferinţă, neputinţă, dezamăgire…Am uitat să mai credem, să mai sperăm, dar nu oricum ci să sperăm aşa, sincer, din tot sufletul…am uitat să mai avem încredere în noi, în ceilalţi, în viaţă, am uitat de noi înşine, am uitat cine mai suntem şi cel mai important, am uitat că suntem oameni! Că suntem oameni, că avem ceva în comun cu toţii, cu omul pe lângă care trecem, cu bătrânelul care se aşează lângă noi, cu toţii trăim sub acelaşi Cer, cu toţii respirăm…viaţă! Dar nu, noi nu mai avem timp să mai vedem bucuria din ochii unui copil care trece pe lângă noi, ţinându-se de mâna tatălui şi care ne zâmbeşte sincer, nu mai avem timp să mai mulţumim că am mai trăit o zi, nu mai avem timp să mai privim în jur, nu mai avem timp să mai ascultăm liniştea…Nu mai avem timp pentru multe, fiindcă probabil suntem prea ocupaţi să ne revoltăm, suntem oamenii revoltaţi de tot ce ne înconjoară, suntem oamenii care privesc cu admiraţie spre alte locuri, spre alte ţări, spre civilizaţia şi societatea altora! Deh…ne e mai simplu să spunem ce frumos, ce curat, ce oameni sunt acolo…la ei se poate, noi în schimb nu suntem în stare. De ce? Noi ne ocupăm cu altceva, nu mai avem timp…noi suntem pur şi simplu societatea revoltată de orice! Şi ne conformăm…e mai comod aşa!

Cine sunt eu?

Cine sunt eu? Mă ascund de oameni printre ziduri şi-i privesc de după paravane; rar le vorbesc despre mine, cea adevărată, căci nu ştiu de fapt cine sunt eu. Mă ascund de mine în spatele cuvintelor, mă răzvrătesc cu fiecare literă, tremur, mă zbat; dau la o parte liniuţele şi bastonaşele, virgulele şi cratimele, toate puncte-punctele şi chiar semnele de punctuaţie; regulile gramaticale, ortografia, intonaţia, mimica sunt scuturi de protecţie. De cine mi-e frică? de nişte virgule încolăcite? de silabe nepotrivite? de părerile altora? Alerg! Cu zgomot cad toate pe lângă mine. Mă împiedic de un semn de întrebare Cine sunt eu? Cad! Toate cuvintele se desfac, se reformulează, trec pe lângă mine cu viteză; rămâne doar punctul! Stă! Privesc cu uimire punctul, el tace. Eu devin tot mai atentă, el tot mai strălucitor. Înţeleg! E un punct de lumină. Lumină? Privesc lumina din punctul acela. Se face tot mai mare, mă fascinează, mă absoarbe, mă dizolvă, mă iubeşte. Îl iubesc şi eu. Firesc, fără vreun efort. Revelaţie! Eu sunt un punct de lumină si iubire! Punct.

Schimbari in viata

Mi-am propus sa fac cateva schimbari in viata mea.Mi-as dori sa visez mai mult,sa nu ma mai gandesc la viitor,pentru ca el va veni oricum,iar trecutul sa-l las deoparte si sa privesc dar prezentul. Imi doresc sa visez doar lucruri frumoase,iar daca am cosmaruri sa uit de ele,sa le sparg efectiv,sa le las intr-un alt sertar al sufletului meu pe care nu-l voi deschide niciodata... Incerc sa citesc anumite chestii pe care sa mi le suprapun in minte peste ideile vechi...sa-mi improspatez mintea cu lucruri frumoase...Sa traiesc viata din plin astfel incat,la batranete,sa ma pot bucura a doua oara de ea. Incerc acum sa construiesc un puzzle.Nu un puzzle cu animale sau chestii banale,un puzzle cu insasi viata mea.Am pus piesele cele mai importante...baza,marginile...acum mai am doar sufletul in sine.Sa leg in el amintirile placute pe care sa le pun intr-un sertar special.Cele neplacute vor sta intr-unul pe care l-am incuiat.Prezentul va fi doar trait si poate voi pastra din el esentialul... Inima am construit-o deja:familia am pus-o undeva bine,bine de tot,alaturi de cea mai buna prietena a mea.Stau in cel mai de foc loc al inimii mele,cel mai bine pazit,cel mai luminos...Acolo stau toate persoanele pe care le iubesc.Persoanele pe care le urasc le-am scos de acolo.Le-am aruncat intr-o mare.Marea pe care am facut-o alaturi.Marea de Lacrimi.Nu voi mai putea umbla la ea.Acele persoane ce isi au locul acolo sunt persoanele care m-au facut sa plang si de aceea s-au ingropat singure sub apa... Capul meu e cel mai complex.Am pastrat in el regulile,educatia,exercitiile,problemele,intrebarile si definitiile.Am scos doar amintirile urate pe care le-am aruncat in Lacul Amintirilor Triste,de unde nu le mai pot scoate niciodata.Restul corpului l-am facut deja.Am pus corect fiecare punct din acesta...Si acum,m-am schimbat cu totul.Sunt gata pentru o noua viata,traita asa cum vreau eu...

PIERDEM VIATA!

Ne obisnuim sa traim in apartamente si sa nu avem alta viziune in afara de ce ne ofera ferestrele din jur; iar pentru ca nu avem viziune, curand ne obisnuim sa nu mai privim afara. Pentru ca nu privim afara, curand ne obisnuim sa nici nu mai tragem draperiile… Iar pentru ca nu mai tragem draperiile, curand ne obisnuim sa aprindem tot mai devreme lumina… Pe masura ce ne obisnuim astfel, uitam soarele, uitam aerul, uitam spatiile deschise… Ne obisnuim sa ne trezim tresarind pentru ca e tarziu… Ne bem cafeaua pe fuga pentru ca suntem presati de timp… Ne obisnuim sa citim ziarul in autobuz ca sa nu pierdem timpul… Sa mancam un sandwich pentru ca nu avem timp sa luam masa… Sa plecam de la munca dupa ce deja s-a innoptat… Sa dormim in autobuz pentru ca suntem franti de oboseala… Sa cinam in graba si sa dormim bustean fara a fi trait nimic din ziua care a trecut… Ne obisnuim sa credem ca oamenii apropiati noua vor fi mereu langa noi, ne gandim ca sunt bine fara sa ne preocupam sa aflam daca asa este, lasam o zi intreaga sa treaca iar la urma spunem la telefon “Astazi nu pot sa vin, ne vedem altadata… poate saptamana viitoare…” Suradem celorlalti fara sa ni se surada inapoi. Suntem ignorati atunci cand vrem cel mai mult sa fim vazuti. Daca cinematograful e plin, ne multumim cu un scaun in primul rand chiar daca trebuie sa ne sucim gatul. Daca munca e grea, ne consolam cu sfarsitul de saptamana. Iar daca, la sfarsit de saptamana, nu sunt prea multe de facut si ramanem fara bani, o sa ne culcam devreme pentru ca intotdeauna avem restante de somn de recuperat. Ne obisnuim sa economisim viata… Care chiar si asa tot se cheltuieste si, cu toata obisnuinta noastra de economisire, noi PIERDEM VIATA! Se spune: “Moartea este atat de sigura de victoria ei, incat ne ofera un avantaj de o viata intreaga.”. Timpul nu se poate opri in loc si nici depozita undeva; existenta noastra curge cu mare viteza dar, in timpul cat traim, avem ocazia sa ne schimbam obiceiurile astfel incat sa beneficiem de o mai buna calitate a vietii, sa apreciem si sa ne bucuram de fiecare respiratie, de fiecare bataie a inimii. Sa nu ne transformam viata intr-o rutina inutila care ne face doar nefericiti! Dumnezeu ne-a pus la dispozitie toate elementele pentru a fi fericiti, multumiti si recunoscatori pentru acest mare dar (care este viata) pe care ni l-a dat cu atata iubire. Viata nu trebuie economisita… ci traita din plin! Dar frumos…

Viața mea a devenit așa cum mi-am dorit

Viața mea a devenit așa cum mi-am dorit să fie abia atunci când am înțeles un lucru: că timpul meu e prețios. Că timpul meu e limitat, iar asta îl face extrem de prețios. E singurul dar pe care-l am pe lumea asta. De fapt, viața mea înseamnă timp. Timpul pe care eu îl am pe lumea asta. Am un timp prestabilit, destinat mie. Asta nu înseamnă că mă mai tem de timp sau de plecare. Mă pregătesc în fiecare zi să mă întorc Acasă. Cum? Prețuind timpul de aici. Cum? Făcând doar ceea ce îmi face bine. Azi nu mai am timp de oameni care vorbesc mult și nu spun nimic. Nu mai am timp să leg prietenii „de plictiseală” sau din „singurătate”. Pentru că azi nu mă mai plictisesc și nici nu mă mai simt singură. Nu mai am timp de bârfe, de pălăvrăgeli, de prieteni care nu-și văd de viața lor. De oameni goi și superficiali. N-am timp să ascult tâmpenii. Pentru că azi, stau doar lângă cei ce-mi sunt model în viață. Și cresc sufletește lângă ei, cu fiecare zi ce trece. Tot azi, știu sigur că e important să-ți alegi oamenii din jur cu grijă. Azi nu mai am timp de pierdut cu relații care nu duc niciunde. Care nu construiesc nimic, care nu apropie, care nu mă ajută să cresc. Pentru că azi, nu simt nevoia să fiu cu cineva doar ca să fiu. Azi știu că sunt arhitectul propriei mele fericiri. Azi, nu mai am timp să fac ce am făcut acum 10 ani. Nu mai am timp să ies doar ca să nu stau acasă, că e sâmbătă sau că toată lumea iese. Orice noapte nedormită îmi pare lipsă de respect față de mine însami, orice lucru care nu mă reprezintă îmi pare pierdere de timp. N-am timp de cluburi, petreceri, întâlniri. Nu mă mai distrez ca la 20 de ani. Oricine nu poate înțelege asta, nu mă mai afectează. Pentru că azi, nu mă mai opresc din drum. Azi știu ceva ce atunci nu știam: că timpul contează. Azi, mă bucur de anii pe care-i am și de faptul că am lăsat în urmă oameni pe care-i știam de nimic, că am schimbat obiceiuri proaste cu altele bune, sănătoase și reale. Am învățat să aleg ceea ce îmi face bine și să mă feresc de lucruri inutile. Pentru că azi, timpul meu valorează mai mult ca niciodată. Azi, fiecare lucru care mă reprezintă, mă bucură. Fiecare pas e cu gândul că poate fi ultimul. Fiecare frunză ce zboară pe mijlocul drumului poate fi ultima imagine pe care o văd. Fiecare strop de ploaie poate fi ultimul pe care-l simt. Fiecare mișcare pe care o experimentez nu se va repeta altădată. Fiecare clipă pe care o trăiesc, nu se mai întoarce. Pentru că azi, timpul meu înseamnă tot ce am mai scump. Azi mă respect, mă iubesc, nu port resentimente, nu sufăr că nu-s înțeleasă, nu simt singurătate, nu pierd timp. Azi am curaj, pretenții și nu mă tem să trăiesc așa cum gândesc. Azi știu că tot ce fac, fac pentru mine. Simt, cu fiecare zi, cum adaug lucruri bune și le înlătur pe cele fără de folos. Mă limitez la liniște, oameni adevărați, respect, încredere și bun simț. Mă limitez strict la ce e important pentru mine și cei dragi. Azi, nu mai scriu sau vorbesc despre lucruri pe care le-aș face. Azi scriu și vorbesc despre lucruri pe care le fac. Pentru că azi, timpul meu e tot ce am mai scump.

Noi, oamenii

Noi, oamenii Zâmbim prea rar, vorbim prea mult, ascultăm tot mai puțin, privim tot mai adesea afară, când de fapt ar trebui să privim înăuntru, călcăm nepăsători totul în picioare, cu tălpile murdare de noroiul nostru propriu, în loc să pășim cu grijă, pe vârfuri, așa cum se cuvine să se pășească pe un covor de suflete, suntem în același timp avocați, procurori și judecători, însă niciodată nu ne punem în locul acuzaților, respirăm mult prea zgomotos, inventăm religii, doctrine, în loc să lăsăm credința liberă, să îi ascultăm glasul în sinea noastră, muncim prea mult, haotic, privind doar scopul, nu și mijloacele, avem prea puțin timp pentru cei dragi, alergăm prea mult, visăm prea puțin, ne omorâm aproapele, ne bucurăm de răul altora, batjocorim natura, distrugem până și ultimele fărâme de istorie…. …și totuși, ne considerăm ființe superioare.

Cum sa traiesti fiecare clipa ?

Sindromul lumii de azi este viata traita in viitor, stresul, lipsa zambetului si alergarea la urmatoarea problema de rezolvat de pe o lista fara sfarsit. Hai sa ne oprim pentru un moment. Macar un minut, macar o secunda, macar o clipa. Viata merge cu aceeasi viteza de 60 de minute pe ora indiferent ce facem. Vrei sa pui un minut deoparte azi ca sa zambesti si sa SIMTI ? Sa iesi afara in ploaie cu capul gol, sa arunci umbrela, sa inchizi ochii…si pentru un minut sa simti cu picaturile din cer se unesc pe corpul tau Sa te scoli dimineata devreme, sa iesi intr-un parc si sa simti cum n-ai simtit niciodata ca totul se trezeste pentru o noua zi. Sa simti cum inverzeste iarba Sa simti cum se bucura o vrabie cand gaseste o firimitura pe jos Sa simti cat de bine e sa te deschizi catre ceilalti. Sa simti cum e sa plangi. Sa simti cum e sa ierti. Sa simti cum e sa-ti pese. Sa simti cum urca in tine un fior cand primesti un telefon de la mine Sa te uiti la un copil si sa-l iei ca model. Am uitat sa fim copii si avem nevoie sa ne uitam la ei. Nimeni nu exprima mai bine ca un copil sentimentele pe care le traieste. Bucurie, tristete, furie, dezamagire, admiratie…le vezi la maxima intensitate in ochii unui copil. Problema nu e ca nu mai simtim, ci ca am uitat sa exprimam ce simtim. Am uitat sa exprimam dragostea, durerea, pasiunea, bucuria, dorul, tristetea. Daca e sa te bucuri, de ce sa nu te bucuri ca un copil cand primeste prima lui bicicleta? Daca e sa razi, de ce sa nu razi in hohote? Nu mai pune mana la gura cand RAZI. Razi in hohote si bucura-te de ce simti. Cum sa traiesti fiecare clipa ?

Dacă timpul şi-ar apleca braţele asupra mea, l-aş îmbrăţişa şi aş încerca să îl fac să îmi explice de ce mereu ne dorim ca timpul să treacă mai repede, să ajungem la anumite etape, ca atunci când suntem la acele etape, să îl rugăm să mai stea, să nu plece, să nu ne lase din braţele lui. Arta de a te bucura de ceea ce ai, de clipa pe care o trăieşti, se învaţă mai greu decât arta de fi mereu dezamăgit şi trist din cauza vieţii pe care o ai. Acum nu îmi doresc decât să mă bucur de fiecare zi aşa cum e, de fiecare om aşa cum e el, şi eu la rândul meu să reuşesc să îi bucur pe alţii.

Caruselul vietii noastre

Uneori este mai simplu sa respiri fiecare moment. Sa opresti secunda si sa privesti cu atentie la tot ceea ce este in jurul tau. Sunt clipe care isi pierd unicitatea. Sunt clipe unice. Si atunci de ce sa nu le oferim importanta cuvenita? Sunt lucrurile cu care ne intalnim in fiecare zi si carora nu le-am dat niciodata importanta. Sunt toate acele elemente care formeaza un carusel. Caruselul vietii noastre. Pentru ca viata este ca intr-un parc de distractii. Intr-un moment te poti afla pe culmi, iar in celalat poti pierde totul. Dar nu asta este important, ci dorinta si entuziasmul de a lua totul de la capat de fiecare data. De ce oare sa iti ingreunezi sufletul gandindu-te la toate lucrurile negative din viata ta? La ce folos? Un suflet speriat este un suflet nefericit, iar nefericirea te transforma in altceva decat ceea ce esti. Ia-ti o clipa si ofera o clipa de liniste sufletului tau. Deschide geamul si imbata-te cu muzica serii si a naturii. Nu te gandi la nimic, doar respira linistea.

Povestea din noi

Cred că ne-am obișnuit să privim în oglinzi care nu ne aparțin și să ne lovim de pereți clădiți de alții. Greșim atunci când privim prea mult în lumea celuilalt și uităm să privim în lumea noastră. În noi se află toate cheile potrivite, toate uşile şi toate ferestrele de deschis. În noi se află prietenul după care tânjim în exterior, şi acceptarea pe care o aşteptăm de la el. Definim perfecţiunea privind în celălalt, când de fapt ea nu există. Vrem mult şi repede, dar muncim puţin şi haotic. Ne-am obişnuit să căutăm toată viaţa, iar în final ne dăm seama că în viaţa asta nu trebuia decât să ne regăsim. Iar acest lucru e greu şi durează. Ne-am obişnuit să nu ne fie greu şi să nu dureze. Aici greşim. De ce ne este greu să conştientizăm cât de bogaţi suntem în interior, dar mai ales de ce ne este teamă să acceptăm lucrul ăsta? Ne-am obişnuit să căutăm în alţii ceea ce de fapt avem în noi. Analizăm vieţile celorlalţi şi uităm să o trăim pe a noastră. Uneori viaţa nu e despre toţi, ci despre fiecare în parte. Nu e vorba despre poveştile tuturor, ci despre povestea fiecăruia. E vorba despre povestea din noi.

Suntem ca niste frunze in vant

Suntem ca niste frunze in vant. Noi, oamenii. Picam toti la un moment dat pe un sol tare si rece. Pe pamant ajungem toti. E o diferenta insa. Unii se tin mai bine de crengile copacului. Altii renunta din prima. Altii abia asteapta sa cada ca sa termine odata. Toti condamna vantul ca a fost prea puternic si violent, dar nu stiau toti ca el asa este? De ce vocifereaza si nu se bucura de clipele in care sunt frunze? Un vant care stie unde te duce daca esti suficient de matur ca sa nu i te impotrivesti prea tare.Daca nu te zbati, daca nu tipi, daca nu urli, daca il mirosi si il adulmeci, daca te faci mic si te lasi pe aripile lui si inchizi ochii si asculti ceea ce vrea sa-ti spuna, ai toate sansele sa ajungi inapoi pe pamant. Poate ca atunci cand deschizi ochii o sa te trezesti intr-un loc mai frumos si mai minunat decat cel din care ai plecat. Asa se intampla de fiecare data cand viitorul mi se intoarce la 360 de grade fara ca eu sa vreau sa scad sau sa adaug un grad. Asa se intampla cand vreun eveniment ma face sa ma doara revendicarea capitolelor din viata mea si ma vad nevoita sa batatoresc drumul pentru altele pe care momentan nu mi le doresc. Atunci mi-ar placea sa fiu din nou copil sa vina cineva sa-mi ia de pe umeri greutatea propriilor decizii. Uneori, e tare greu sa fii om.Oare gresesc ca vreau sa fiu ultima frunza care atinge un pamant? Oare nu am dreptul sa ma vait in timp ce ma tin cu dintii de craca mea de copac si nu vreau in ruptul capului sa-i dau drumul? Oare nu stie cat de mult o sa ma doara sa nu ma stiu agatata de nimic? Copacul stie, dar cu toate astea, la un moment dat o sa ma tranteasca la pamant.

Inca mai caut

Marele Dostoevski zicea: „Fii sigur că nu când a descoperit America, ci când a fost pe punctul de a o descoperi, a fost fericit Columb.” Sunt născută în zodia căutării. Simt și văd cu adevărat numai când îmi sunt activate motorașele de căutare. Sunt într-o căutare permanentă: de Dumnezeu, de sine, de adevăr, de frumos, de iubire, de confort, de inspirație, de emoție, de rost, de pasiune, de drum, de semne, de tot. Merg liniștită, fără frică, fără grabă, mă plimb prin nisip sau ploaie, sub soare, prin iarbă și … încă mai caut.

Momente

Sunt niște momente în viață în care se întâmplă lucruri ciudate, minunate, importante, aparent chiar absurde. Apar sau dispar oameni, trecem cu ușurință peste pierderi, ne resemnăm cu înțelegere și … alegem, în sfârșit, cu înțelepciune. Adică cu inima. Mai departe, totul e așa sau altfel, în funcție de acele momente prețioase și rare, când punctu-i galaxie și galaxia-i punct. Atunci afli și știi ceva important despre tine, clar și definitiv. Sunt atentă la tot ce mă face să vibrez, să-mi încordez spatele sau să-mi întind aripile. Sunt toată emoții, reacții, răbdare și recunoștință. Multă-multă răbdare, cât nu le-a ajuns altora, cândva, cu mine. Și recunoștință pentru răbdarea altora cu mine, atunci, acum, cândva, întotdeauna.

Viata mea

Viaţa râmâne doar un circuit de sentimente, tristeţe-fericire-tristeţe, mereu o alternanţă între cele două. Simt praful ce s-a aşezat asupra mea, văd epava ce a rămas din mine însămi. Mă simt în afara timpului, trăiesc o viaţă fugară, gonind după timp şi fugind de el. Ajung să văd cum visele mi se spulberă ca şi secundele, trec...şi lasă în urma lor doar fantoma a ceea ce am fost. E cinstit oare să ajungi să fi dezamăgit de tine însuţi? Se spune că toţi merităm o a doua şansă, dar oare un risipitor de oportunităţi ca mine va mai merita ceva? Ajungi momente când îţi vine să iei încărcătura sufletului tău şi să pleci, acolo unde nimeni şi nimic nu te va găsi, spre ţara de Nicăieri. Închid ochii şi mă imaginez puternică, dar îi deschid şi realizez că e doar o iluzie, că sunt ca un copil ce are nevoie de un moment de linişte, eu şi jucăriile mele –cuvintele. Uneori mi-e atât de simplu să evadez în lumea mea, să deschid portalul şi să dispar, unde sunt doar eu si ele, miile de EU ce stau înmagazinate aici. Şi din nou linişte, se lasă cu tăcere în mintea mea, ai zice că zumzetul şi vocile au luat o pauză. Linişte... Mă simt o pasăre în colivie, mă simt privilegiată de libertate...stau şi mă gândesc ce rost au toate aceste interziceri, ce rost are această dorinţă de evadare din propria viaţă. Câteodată aş vrea să fiu păpuşar, să creez figurinele perfecte, să îmi ţes singură viaţa şi destinul. În jurul meu e un amalgam de sentimente. Oscilez mereu între atatea stări...

Cea mai mare schimbare si provocare

Cea mai mare schimbare si provocare a mea a fost retragerea din tumultul marelui oras.Oriunde te uiți în jur, vezi pădure, dealuri și cer. Auzul îți este mângâiat de șuierul vântului printre copaci și, în răstimpuri, de sunetul latratului cațeilor care simt vreun animaluț in pădure.E un loc mirific, departe de lumea dezlănțuită, departe de tumultul cotidian, unde semnalul la telefon e slab și pe alocuri lipsește cu desăvârșire. E locul perfect ca să îți încarci bateriile și să descoperi ce înseamnă, de fapt, viața în cea mai pură formă, natura, liniștea, lucrurile simple, așa cum le-a lăsat Dumnezeu. După câteva zile petrecute în acest colț de Rai, uiți de griji, de stres, de job, de orice ți se pare greu și obositor și ajungi să respiri odată cu natura, în ritmul ei domol. Te odihnești profund și devii omul simplu care ești, de fapt. Omul-om. Fără titluri, fără funcții, fără obligații și deadline-uri, un om care trăiește pur și simplu. Luptele politice, taxele, impozitele, proiectele, certurile, divergențele de opinie și ambițiile lumii cotidiene sunt atât de departe încât par povești dintr-un film, total lipsite de sens. Telefoanele, hainele sofisticate sau gadgeturile fără de care nu am putea trăi în urbe sunt inutile aici. După cateva zile îți dai seama că nu ai nevoie de aproape nimic, că îți este suficientă liniștea, susurul apei și foșnetul copacilor. Trăind aici o vreme îți dai seama că, de fapt, putem trăi cu foarte puțin și că existența noastră urbană, modernă și sofisticată, este și mult mai complicată în același timp. Am descoperit bucuria câtorva lucruri simple, pe cât de mărunte, pe atât de bogate și dătătoare de calm, liniște și sens: liniștea pădurii, foșnetul frunzelor, soarele și zăpada, măreția cerului înstelat, încremenirea dealurilor înzăpezite, frumusețea apusului, plăcerea plimbărilor in fiecare zi.Desi par mici, aceste lucruri simple sunt, de fapt, de neprețuit. Dacă le-am putea păstra mereu, dacă ne-am putea bucura de ele tot timpul, mai ales în mijlocul vieții noastre agitate… Dacă ne-am opri puțin să ne reconectăm cu câteva dintre aceste mici pietre prețioase, ne-am încetini un pic ritmul nebun în care trăim și am învăța să apreciem mai mult ce avem, cine suntem și ceea ce contează pentru sufletul nostru. Am putea să ne auzim mai bine pe noi și pe cei din jur, să îi cunoaștem, să îi înțelegem, să îi iubim. Și să ne iubim. Viața este, de fapt, foarte simplă și izbitor de frumoasă! Trebuie doar să o privim cu inima și cu ochii deschiși ca să ne putem bucura din plin de ea 🙂

Eu sunt...

Eu sunt cea care doreste sa simta ce nu a simtit , sunt cea care crede ca adevarul este cea mai dureroasa arma , eu sunt cea care crede ca viata se va sfarsi intr-o zi , eu sunt cea care penduleaza creionul si construieste cercuri , eu sunt cea care nu ar dori niciodata nemurirea , eu sunt cea care crede ca timpul se opreste atunci cand iti este frica , eu sunt cea care tremura de frig cand afara zambeste soarele, sunt cea careia ii place sa traiasca printre umbre si printre felinare noaptea....eu sunt cea care crede in speranta , eu sunt cea care ar dori sa invete mai mult de la viata , eu sunt cea care vrea sa viseze doar cu ochii deschisi, eu sunt cea pe care o privesc in fiecare dimineata, eu sunt cea care crede ca merita sa fie fericita , eu sunt cea care impune legi si nu le respecta , eu sunt stapana amintirilor mele , eu sunt cea care priveste in prezent si vede trecutul haotic, eu sunt... cea care crede ca intr-o zi va putea "alerga" spre o alta lume ...mai buna...

Ma gandeam ce imi mai doresc acum in toamna vietii... -sa am o gradina de flori in care sa am si toate tipurile de trandafiri, ador trandafirii... -sa am o gradina de zarzavat cum aveau stramosii mei odata. -sa imi fac noi prieteni aici unde m-am mutat... -sa am biblioteca aglomerata,poate asa o sa stau mai putin in fata calculatorului... -sa am un caine golden retriever, ador rasa asta... -sa calatoresc,sa vad locuri istorice,sa vad locuri ce oamenii nu le-au "murdarit" -sa ma bucur de fiecare moment din cresterea nepotelelor mele. -sa zbor...am zburat doar de doua ori cu avionul in copilarie...si restul in vise...

Voi pierde mereu câte ceva

Voi pierde mereu câte ceva. Pierd timp, oameni, cuvinte…Încerc să mă fac înțeleasă într-o lume rece…care se roagă la Dumnezeu dar nu Îl primește în suflet. Așa mă păstrez umană. Refuz să ajung să nu mai cred în oameni și în iubire. Renunț la încăpățânări și la idei care despart în loc să unească. Descopăr răbdare atunci când cred că nu mai pot. Mă simt puternică când pot înțelege că cineva se poartă urât pentru că îl doare ceva și îi răspund cu dragoste. Nu reușesc întotdeauna, dar ceva îmi dă putere și încredere…Ceva sau Cineva. Dumnezeu mi-a dat minte destulă ca să mă descopăr pe mine în ceilalți. Îmi văd greșelile în greșelile lor. Dar nu le pot îndrepta decât pe ale mele. Nu pot schimba deciziile greșite ale altora și nu pot arăta nimănui ceea ce nu poate să vadă. Nu sunt în măsură eu să fac asta…toate vin la vremea lor. Sunt oameni care văd mai devreme; sunt oameni care văd mai târziu; sunt oameni care nu văd niciodată… Adevărul se arată tuturor, însă unii își stau în propria cale. Nu decidem noi când a venit timpul ca ceilalți să înțeleagă. Nu noi am decis când a venit timpul să înțelegem...

Va doresc timp

""Hai că mă grăbesc.'' N-am timp să zâmbesc astăzi, darămite să mai fiu și fericit? Ce?! Asta e cea mai frumoasă zi ? Hai, dom'le, lasă-mă cu prostiile! Nu vezi că am treabă, că mă grăbesc! Nu am timp. Trebuie să ajung la muncă. Cum adică, să mă bucur? Păi, cum? Să mă bucur așa, din nimic? Hai, dom'le, fii mai serios. N-am eu timp de așa ceva." Recunoașteți măcar în parte discursul? N-a fost, fiecare dintre noi, cel puțin o dată, personajul principal al unei asemenea povești? Asadar... Vă doresc timp. Timp petrecut lângă cei dragi (și trecători), timp să vă zâmbească sufletul, timp să munciți cu drag. Dacă nu găsiți timp pentru toate astea, mai tăiați din timpul acela pe care-l petreceți încruntați sau judecându-i pe alții. Sau ținând supărări cu zilele. Sau încercând să-i schimbați pe ceilalți, în loc să-i acceptați așa cum sunt! Dar, mai ales, vă doresc timp să (re)descoperiți ce e cu adevărat important pentru voi. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, căci, nu degeaba scria Marin Sorescu, "vine o vreme când trebuie să tragem sub noi o linie neagră și să facem socoteala." Și cine poate ști cât de devreme, sau de târziu vine vremea noastră!

Iubesc ninsoarea...

Ninge tremurat, ca o poezie de dragoste, ninge peste case, peste oameni, peste suflete, peste necazuri, peste griji... Cu fiecare fulg ce-mi cade pe faţă simt mângâierea suavă a unui sărut, de parca bunul Dumnezeu ar răspândi peste lume petale de iubire. Ninge cald şi blând şi aş vrea să-mi pot îmbrăca sufletul cu albeaţa imaculată şi pură a zăpezii, într-o încercare disperată de a mă spala de toata mizeria, toate păcatele, toate greşelile şi faptele rele care mă intinează. Ninge şi mă simt liniştita sub această primă nea serioasa, ninge voios şi sprinţar, parcă mii de roiuri de fluturi albi s-au pornit într-un zbor al împăcării şi iertării. Ninge pierdut, parcul e troienit cu flori de mărgean şi, un pescăruş stingher şi uimit îşi strigă cu disperare tovarăşii, ca un semn, ca o chemare de a se bucura şi ei de frumuseţea naturii. Totul este lângă noi, totul este in jurul nostru, proaspăt, adevărat şi nespus de minunat. Trebuie doar să avem ochi să vedem iar sufletele să ne fie deschise la iubire şi afectivitate. Răcoarea dulce a zăpezii trebuie să provoace fierbinţeală în suflet, trebuie să determine nevoia de a schimba ceea ce este rău cu ce este bun, de a curăţa praful, negura şi ceaţa ce pluteşte uneori în sufletele noastre şi de a ne primeni pentru noul an, mai bun şi mai bogat decât cel ce a fost. Ninge... Închideţi ochii pentru o clipă şi lăsaţi ninsoarea să vă cuprindă, simtiţi cum creşteţi şi vă purificaţi odată cu ea, priviţi lumea cu ochii sufletului, lăsaţi mintea şi raţiunea să se mai odihnească puţin, daţi-le o vacanţă, lăsaţi-le să zburde, să se bucure şi ele de sărbători şi deschideţi-vă inima a bucurie .

Ninge

Ninge. Si ninge frumos si cald cu fulgi mari si eu stau si zambesc la un monitor. Ninge si ninge si ninge... Ninge de-a dreptul si ninge asa, cuminte, naucitor. Din senin, fulgi mari... albi, eu pierduta putin si regasita mai mult. Mai conteaza? Ma am mana in mana cu norii si ninge. Si asa e, ninge, zapada s-a asternut pe masini, pe oameni, pe mine. Si ma gandesc ca daca o sa mai spun de multe ori ca ninge o sa credeti ca ma lupt cu nametii. Nu-s nameti, doar ninge. Asta-i intreaga idee... sa ninga. Incet si fara directie, sa privesti pierdut in sus. Sa simti cum ninge, peste tine, prin tine. Sunt putin zapacita de la fulgi, si putin de la ninsoare. Ninge... Imi aminteam, candva, demult, sa tot fi avut vreo 5 ani si eram la munte si ningea uimitor de tare si-a stat si in cateva ore, seara, cerul era asa de ciudat si stelele asa de mari cum nu le-am mai vazut vreodata si-atunci am zis ca nu exista o chestie mai perfecta decat atunci si acolo. Si de atunci am cautat ninsoare si-am crezut in ea si-am transformat-o in momente. Si m-am certat cu fulgii si-am fugit de fulgi si m-au intristat... Pentru ca fulgii iti stau cateva secunde in palma si-apoi dispar dar iti lasa momente. Vezi tu, ninge ucigator si cald, si nu, nu atinge zapada pentru ca se pierde si piere. E indeajuns ca fulgii te lasa sa te bucuri, cateva momente, lipsiti de egoism, de idei preconcepute. Plini de alb. Se sacrifica, fiecare purtand povestea lui, prin fata ochilor tai. Si stii ce-i fain? E fain ca fulgii nu mint si nu dor si te lasa sa-i topesti in palma, asa, pentru cateva secunde, in care, prind viata cand te vad ca zambesti. Fulgii sunt ca niste copii ce nu au invatat ca dincolo de cer, pierduti pe pamant o sa afle ca inocenta e gratuita si ca trebuie sa o plateasca scump, ca dincolo de zambete, oamenii ascund povesti care dor, ca pentru a face un pas inainte trebuie sa calci pe alb si ca fara compromisuri nu poti decat sa privesti cum cad, albi flugii, fara sa poti sa deschizi fereastra sa-i atingi. Fulgii nu stiu inca... Si poate din cauza asta ei or sa fie albi si nu au invatat ca timpul ucide oameni si oamenii ucid idei si se pierd in acceptare pana cand uita. Si uneori, cand vreau sa-mi amintesc, poate ca ninge. Si uneori, cand vreau sa uit, poate ca ninge. Si, uneori, zapada se murdareste. Dar fulgii? Fulgii nu se pot murdari. Fulgii raman albi, dincolo de timp, dincolo de bine si rau, dincolo de cuvinte...

Lumea mea

Ma simt atat de straina uneori de timpurile in care traim. De prea multa stridență in tot. De prea multa goliciune de peste tot. De prea multa grabă in toate. De prea multa vulgaritate. De prea multul zgomot de peste tot din jur. Lumea mea e uneori ca un film alb negru… dar cu oameni care inca mai rosesc. Uneori e fara sonor, alteori iti mangaie sufletul Chopin, Haydn, Mozart. Uneori cantec divin de heruvimi, alteori doar glasul tainic al vreunui vant de seara… Uneori lumea mea are tihna si manierele unui ceai de la ora 5…Si parfumul unei scrisori trimise dupa multe ezitari, scrise pe multe pagini cu litere tremurate… pe care primitorul o saruta si o pastreaza o viata intreaga, ca pe cea mai de pret comoara. Se gasesc in ea uneori gesturi de un eroism care astazi poate parea superfluu, naiv, utopic, de-a dreptul caraghios. Se gasesc uneori in ea oameni cu suflet de copil, cu gesturi de o candoare ce iti topeste sufletul. Lumea mea pare uneori o calatorie cu Orient Expressul…alaturi de cei mai fascinanti companioni…. cartea, amintirile, visele, versurile, neaparat versurile, florile, rugaciunile prietenilor si…omul care te iubeste pentru sufletul tau. Si care ramane acolo, cu tine in compartiment, orice ar fi…si oriunde il va duce aceasta calatorie. In lumea mea cel mai frumos machiaj e bunatatea, cele mai de pret accesorii sunt faptele frumoase, facute neaparat in taina… in lumea mea delicatetea si nobletea nu sunt un handicap, daca ierti nu inseamna ca esti „fraier”, iar ridurile sunt iubite, pentru ca fiecare spune, intr-un fel sau altul, o poveste de iubire.

Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti? Se ştie? Ori poate Nimeni eşti asemeni Mie? Suntem deci o pereche? Taci, nu spune! Pe dată ar afla o întreagă lume - Ce jalnic este - Cineva - să fii! Ce public - ca un Brotac - în zarvă multă Orăcăindu-şi numele - pe cînd În admirare - o Mlaştină îl ascultă! Emily Dickinson

Avem nevoie de oameni

Lumea are nevoie de oameni: … care nu pot fi cumparati; … care sa-si respecte cu strictete cuvantul; … care sa-si puna conduita morala deasupra bogatiei; … care sa aiba opinii si o vointa puternica; … care pot cuprinde mai mult decat propria lor vocatie; … care nu ezita sa rascumpere timpul; … care nu isi pierd individualitatea in multime; … care sunt onesti atat in lucrurile mici cat si in cele mari; … care nu fac compromisuri cu raul; … a caror ambitii nu se confunda cu propriile dorinte egoiste; … care nu spun ca fac ceva “pentru ca si altcineva o face”; … care se comporta cu dreptate cu prietenii lor la bine si la rau, in necazuri cat si in prosperitate; … care nu cred ca perspicacitatea, incapatanarea si siretenia sunt cele mai bune calitati pentru a obtine succesul; … care nu se rusineaza si nu se tem sa sustina adevarul cand acesta devine nepopular.

Toate cate sunt...

Sunt gânduri care nu se aud, sunt zâmbete care nu se văd, sunt priviri care se ascund. Sunt tăceri care ţipă şi cuvinte care se şterg. Sunt amintiri încă vii, sunt trecuturi atât de prezente şi paşi care mai vorbesc. Sunt zile atât de scurte pentru vise atât de mari, sunt ochi care vorbesc atâtea limbi frumoase, sunt atâţia oameni cu sufletul frumos şi totuşi atât de multă indiferenţă. Sunt suflete care dansează libertate, sunt păsări care respiră verde, sunt primăveri-copile. Sunt postări care nu se scriu, sunt cuvinte alese, sunt gânduri care se citesc virtual şi chipuri care aşteaptă mângâieri reale. Sunt oameni.

Suntem ceea ce simţim

Suntem ceea ce simţim. Suntem revoluţii personale de cuvinte, de gânduri şi de vise. Trăim, credem, sperăm dar dincolo de toate simţim. Iar dacă pretinzi că poţi descrie un sentiment, încearcă să nu te grăbeşti şi să taci. Descrie-mi durerea, singurătatea, indiferenţa, fericirea, un zâmbet sau o lacrimă. Explică-le cum vrei, cum poţi. Dar sentimentele nu se descriu. Dacă mă întrebi ”cum te simţi” : cel mai probabil o să îţi răspund bine. Dar binele ăsta nu se descrie. Binele ăsta înseamnă multe. Şi zilnic ne purtăm propriile revoluţii. Noi le provocăm, noi protestăm şi tot noi găsim soluţii. Suntem revoluţionarii propriilor suflete, gânduri, cuvinte. Şi da, dincolo de toate suntem ceea ce simţim!

Suntem suflete care scriu poveşti

Fiecare om are o poveste. Fiecare poveste se scrie în timp, iar fiecare timp înseamnă momente. Ne plimbăm zilnic printre poveşti, dar cine mai are timp să le citească? Ne-am obişnuit doar să răsfoim. Răsfoim pagini, cuvinte şi amintiri. Oamenii au început să răsfoiască cu uşurinţă sufletele, de parcă un suflet s-ar putea citi. Când vom înţelege că omul nu e doar un trup, o voce, sau un chip? Când vom înţelege că un om e un suflet cu o poveste care se scrie în timp? Viaţa ne poate oferi dincolo de coperţile frumos colorate ale timpului, o poveste al cărui deznodământ nu-l vom anticipa vreodată. Suntem coperţi scrise în timp, iar ceea ce trăim se scrie în noi. În fiecare zi, în noi se scrie o poveste. Suntem suflete care scriu poveşti.

Azi...

Azi m-am gândit mai mult ca niciodată la timp şi la ceea ce am fost, ce sunt, ce voi deveni…şi am reuşit doar să zâmbesc şi să spun: am o viaţă simplă şi frumoasă! E fantastic să mă gândesc la modul cum am evoluat, cum am crescut şi m-am maturizat, dar întotdeauna alături de oamenii cei mai importanţi din viaţa mea pe care pur şi simplu îi ador: familia! Ceea ce sunt azi se datorează… fiecărui om care a făcut şi care face parte din viaţa mea, căci dincolo de orice om se află o lecţie de viaţă, o mână întinsă, un zâmbet, un cuvânt cald. Dincolo de timp ne aflăm noi, oamenii, suflete calde, vise şi zâmbete… Azi m-am simţit minunat să văd că pot privi în trecut cu zâmbetul pe buze, să-mi amintesc de lucruri naive, de zile frumoase, de lacrimi, de zâmbete, de oameni, de foşti prieteni şi amici…de jurnale şi de vise foarte dulci :D, de copilul …adolescenta din mine! Cu alte cuvinte, azi am realizat, din fericire că într-adevăr nu regret nimic din ce a fost, pentru că fiecare lucru se întâmplă cu un anume scop… Iubesc ceea ce am, iubesc oamenii, îmi iubesc familia, prietenii, îmi iubesc viaţa simplă, frumoasă, albastră si colorată !

Lucruri simple

Am invatat sa ma regasesc in lucrurile simple ce cu adevarat ma definesc ... am invatat sa "imi placa".Imi place atunci cand ma cufund in litere,imi place sa evadez din realitate sa ma pot pune in locul intamplarilor ... sa-mi creez propria poveste,simpla dar complicata in acelasi timp.Imi place sa iti vad surasul atunci cand te regasesti printre cuvintele mele.Imi place sa zbor in aceea poveste si sa las viata asta "complicata" spre una mai simpla.Imi place sa te bucur,sa radiezi,sa te ajut...dar in acelasi timp trebuie sa-mi placa sa ma regasesc in propria persoana, sa invat de la mine,sa ma pot ajuta singura.Sa nu depind de tine ,sa incerc sa-mi folosesc propriul ajutor ... ajutorul spre propriul meu drum. O simplitate complexa,dar si o complicare nedefinita.Vreau sa vad doar frumusestea simplitatii nu si ceea a lucrurilor care noi le numim scumpe ... scumpe?!Dar de ce folos? Vreau ca simplitatea mea sa fie si complicata sa o pot defini ,sa o pot ghici ,sa o pot regasi.Eu doar stiu sa ma bucur de o raza de soare ,de un fulg de nea ... de un zambet regasit pe chipul tau ... de acele gesturi si fapte cu adevarat simple.As mai spera ca nu numai eu sa cred asta ...poate in zadar ,poate nu ... dar inca ma bucur de simplitatea mea complicata cu un strop ce vrea sa se hraneasca cu iluzii,vise si bucurii nespuse. "Simplu este atunci cand spui ,cand rostesti ... dar complicat cand simti fara sa poti sa te stapanesti. "