Sunt o luptătoare

Sunt o luptătoare, îmi zic. De când mă ştiu mă trezesc dimineaţa. Mi-aş dori că măcar două zile pe săptămâna să mă pot trezi când vreau eu. Să stau leneşă ca o pisică moale şi gri cuibărită în aşternutul cald şi visând la nimic. Sunt o luptătoare leneşă, îmi spun şi îmi privesc mutra în oglindă, cearcănele, părul ciufulit şi buzele palide, mă gândesc că, de fapt, nu am scopuri deosebite în viaţă, nu sunt carieristă şi nu voi lua vreodată un Nobel, nici măcar unul pentru cea-mai-bună-mamă-din-lume. Nu mă pot lăuda decat cu faptul c-am suportat durerile naşterii. Sunt miliarde de femei care au trăit acelaşi lucru. Nu sunt deosebită cu nimic. Tot ce fac este mediocru şi destul de limitat. Poate că aş fi excelat într-un domeniu, habar nu am. Nu m-am străduit şi puţin probabil să o fac în viitor. Uneori sunt crunt dezamăgită de mine. Dar nu fac nimic pentru a ieşi din cercul acestei dezamăgiri. Cred că îmi merit condiţia. Sunt o luptătoare care n-a deprins încă gustul victoriei, care urăşte competiţiile, căreia îi place să lucreze singură, o luptătoare ciudată care se uită cu admiraţie la cei sclipitori şi obsedaţi de muncă, care se străduiesc o viaţă crezând că vor realiza ceva măreţ. Unii chiar reuşesc şi mă uit la ei cu veneraţie aproape, dar pe mine mă interesează preţul acestor reuşite, la sfârşit, când aduni şi scazi tot, vreau să ştiu ce rămâne, cu ce te alegi din voluptatea succeselor şi-a zilelor nesfârşite, vreau să ştiu cât merită să lupţi, pentru ce şi dacă asta te face fericit în final, dacă te vei uita la tine şi te vei simţi special, bun, deştept şi corect şi dacă vei fi iubit...