duminică, 26 iulie 2015

CERC SI CUB

S-au cunoscut intr-un caiet; ea era pe pagina din stanga, iar el pe pagina din dreapta. Cerc era desenata, ba chiar avea si doua raze care-i luminau chipul ca intr-un zambet. Era perfecta, caci fusese facuta cu compasul si cu un creion negru foarte sigur pe el, care a decis ca ea sa fie un cerc-femeie, fiindca avea atatea calitati subtile... Cand creionul a inceput sa treaca razant pe langa rigla ca sa deseneze cubul, Cerc privea cu rasuflarea taiata la perfectiunea unghiurilor, la multitudinea de laturi, la simetria senzuala si abia astepta sa vada cine e. Cand Cub a fost gata si privirile li s-au intalnit, foile albe au tremurat, caci ei erau mult prea perfecti ca sa se deformeze. Cub, dezmeticit, s-a uitat imprejur si a dat cu ochii de Cerc. O, Doamne, cat era de frumoasa! Ce simplitate si ce desavarsire! Ce perfecta armonie! ... I-a venit asa, fara sa-si poata prelungi vreo latura, sa mangaie rotunjimea, pe dinauntru, pe dinafara... Cand a realizat cat erau de diferiti, Cub s-a intristat, dar nimic din sentimentele lui nu putea fi vazut din afara, poate doar cand vreuna din laturi se inrosea de sfiala. Doar Cerc parea sa dea din raze ca o faptura indragostita, de cate ori era privita... Prima oara cand s-a inchis caietul si s-au trezit lipiti strans unul de altul, fata in fata, li s-a taiat respiratia. Cub a vrut sa o ia in brate, dar Cerc nu stia cum sa-l cuprinda. Nici Cub nu era foarte sigur ca ar fi putut sa-si desfaca laturile, asa, dintr-odata, dar dupa cateva ore petrecute impreuna a stiut ca asta pot invata doar unul de la altul. Cand erau rasfoiti si lasati cu caietul deschis chiar la paginile lor, erau atat de tristi si atat de singuri... Li se facea un dor cumplit si, oricat s-ar fi iubit, stiau ca niciunul dintre ei nu putea inchide caietul, mereu depindea de altcineva ca ei doi sa fie fericiti... Intr-o zi, Cub s-a inspaimantat la gandul ca una dintre foi ar putea fi rupta din caiet, ca sa devina avion, cum i se intamplase unui prieten de-al lui. Habar n-avea ca si Cerc se framanta cu aceleasi ganduri negre, fiind si mai speriata de radiera cu care-i stersesera prima raza... Zile in sir, cand caietul nu se deschidea deloc, erau atat de fericiti in lumea lor, in dragostea lor ce era in pericol doar cand se afla in mainile altora... Cub si Cerc incepusera sa-si faca planuri impreuna. Se gandeau chiar sa renunte la perfectiune si sa se transforme amandoi intr-un banal triunghi. Se rusinau de acest gand, dar erau excitati de ideea ca ar putea sa faca impreuna o latura numai a lor, chiar daca n-ar fi avut nici o linie curba, ca mama, ci doar linii drepte si unghiuri, ca tata. Invatasera sa se imbratiseze, chiar daca, matematic vorbind, parea imposibil. Cerc intra in Cub toata, se pierdea in bratele lui si aveau senzatia ca nimic nu-i mai poate desparti. Intr-o zi, paginile s-au desfacut si creionul mazgalea hartia cu niste desene mici, imperfecte, inghesuite, barfitoare si vulgare. Cub si Cerc au tras o spaima groaznica, dar au scapat de mazgaleala. In schimb, din ziua aceea au trebuit sa suporte rautatile si mizeriile figurilor imperfecte, care radeau de iubirea lor si ii deranjau cu o curiozitate sinistra, voiau sa stie in fiecare moment ce fac, ce-si spun, cum dorm imbratisati, pe ce latura, cum intra Cub in Cerc si Cerc in Cub. Devenisera de nesuportat, pe masura ce Cerc si Cub se iubeau tot mai mult. Creaturile mazgalite in josul paginii erau tot mai stridente si mai ticaloase, iar Cub si Cerc si-au dat seama ca nu pot rezista asa. Si, intr-o zi cand se prefaceau ca dorm ca sa-si vada si mazgaliturile de viata lor, au decis sa fuga, ca sa-si apere iubirea. Sa se deghizeze chiar si intr-o caricatura, numai sa plece de langa mazgalelile acelea, ca sa-si traiasca linistiti, milimetric, povestea de iubire. Cub a desfacut patru linii pe furis si cu una a luat-o pe Cerc de mana, din cealalta i-a facut o sarma, ca sa treaca pe pagina lui, cu inca una s-a agatat de o margine de caiet si din ultima si-a facut o sabie, pentru ce avea sa urmeze, daca avea sa li se impotriveasca si altcineva. Cerc a plecat cu inima sfasiata nu de dorul paginii pe care se nascuse, ci pentru ca a vazut cu ochii ei cum Cub s-a automutilat pentru iubirea lor, cum si-a pierdut intr-o clipa perfectiunea de dragul ei.

IUBIRE SI ARAT...

Pe nisipul fierbinte al inimii mele sunt gândurile tale ce țin aprinse felinarele iubirii. Fiecare sărut al tău îmi pecetluiește buzele într-un zâmbet. Te port în gând, în speranțe, în vise, iar sufletul tău îmi luminează nopțile fără lună. Din vârful speranțelor mele de iubire eternă știu să păstrez pentru tine o bucată de suflet curat știind că nu am să pătez nicicând, cu dezamăgiri sau trădări, albul viselor noastre de iubire adevărată. Sufletul meu alb zboară către inima ta plină de iubire. Liniștea sufletului îmi înfrumusețează chipul și știu că am făcut cea mai bună alegere. Îți mulțumesc că mi-ai dăruit înapoi lumea de vise împlinite, pictate în culorile celui mai frumos curcubeu. Am să las tristețile în seama primăverilor neîmplinite iar inima mea va râde cu a ta. Te aștept să pictăm împreună, la ceas de sărbătoare, dorințe nebune scriind în cartea vieții doar fericiri și povestea noastră de dragoste, de mare dragoste. La începutul poveștii noastre de iubire, totul avea parfum de vis căci timpul furase destul din viața mea și a ta. În sufletul meu îndrăgostit de-o privire speram ca destinul să te aducă lângă inima mea și te-a adus. Cu dragostea ta ai reușit să-mi alungi de pe suflet toate tristețile și să-l îmbraci cu bătăile inimii tale. M-ai făcut să am lângă tine zborul cel mai înalt iar lacrimi de fericire îmi curg pe obraz și te văd în tot ce e bun. Te văd când îmi simt inima bătând nebunește. Te văd în lacrimile mele de fericire, în zâmbetele mele ți în toate emoțiile. Te văd în clipele care mă dor de cât de greu trec când ești departe. Te văd când închid ochii, te văd când îi deschid. Te văd în viitorul îndepărtat și te văd în copiii a căror tată visez să fii. Te văd în cuvintele fericire, împlinire, iubire. Te văd în toate visele și speranțele mele. Nu știu cum aș putea să-ți mulțumesc pentru iubirea ce mi-o dăruiești dar lasă-mă să te iubesc cu o dragoste sfântă ca să-mi auzi sufletul râzând și să râdem în fața vieții împreună în timp, peste timp. Iubirea mea îți mulțumesc că exiști în toate clipele vieții mele cuibărit în sufletul meu pentru totdeauna!