vineri, 19 februarie 2010

Nu prea am nimic...



Nu prea mai am nimic...Inchid ochii si ma cuibaresc sub plapuma la caldura, iarna asta e friguroasa si ma face si pe mine sa inghet...sau eu fac iarna sa inghete cu raceala mea? Cine dintre noi e mai rece? Eu sau Ea? Inchid ochii, incerc sa ma cufund in lumea viselor, acolo e singurul loc unde imi pot topi lumea cu caldura, aici nu imi ramane decat sa fiu o craiasa a zapezii. Si ma cufund usor, tacuta in lumea viselor mele. In vise sunt o stea ce straluceste pe cerul intunecat,eu ii dau lumina, sunt cea mai frumoasa dintre toate, sunt cea dintai stea de pe cer. Acelasi vis se repeta in fiecare seara,aproape ca am ajuns sa imi doresc sa ajung mai repede in pat, sa ma pot intoarce in lumea stelelor mele, sa revin regina stelelor. Nu cred in nimic, nu mai vreau nimic, nu mai simt nimic, raceala anotimpului ma acapareaza cu totul. Hai totusi sa incerc sa zambesc, dar cui sa ii zambesc?
Nu mai stiu sa ma bucur de viata, de ce am , de cei din jurul meu, nu vreau decat sa ma intorc in al meu cer, sa imi fiu a mea stea, sa reusesc sa stralucesc o viata, sa fiu tot ceea ce candva mi-am dorit. Intr-o zi...
Pulbere si praf de stele se imprastie pe aleea pe care merg, drumul meu este impodobit cu stele care mai de care mai stralucitoare, toate imi soptesc ca ma asteapta sus pe cer, sa stralucesc alaturi de ele, sa le simt simtirea.Oare tu imi simti mie simtirea? Sau eu sunt doara adierea rece ce iti trece pe langa tample in acele zile fioroase in care eviti sa iesi din casa? Eu nu mai vreau sa fiu o adiere, ci o stea, sa fiu vizibila,luminoasa, calda, intangibila. Am sa iau acel praf si am sa imi acopar trupul cu el...stelele ma vor imbraca.Apoi am sa zbor fara sa ma uit inapoi, am sa ma duc langa Luceafar sa imi traiesc destinul.

NU SEMAN CU NIMENI


Nu seman nimanui ! De multe ori ne spunem asta din dorinta de a parea ca suntem unici in tot ceea ce facem . Fara sa ne dam seama ne adancim in minciuni , care ne fac numai rau... Vrand , nevrand ne cream o lume doar a noastra , o lume plina de farmec, de fericire ... o lume de vis care sigur nu seamana cu realitatea , in care ne cufundam cuprinsi de farmec , atunci cand lucrurile nu sunt cum vrem ...
Dar,totusi, nu seman nimanui!Sunt unica prin tot...Atunci cand rad,atunci cand plang;chipul meu desi e pierdut prin arhiva timpului si este slefuit de trecerea anilor si oceanul de sentimente e unic.Cineva imi spune ca ii par cunoscuta...Oare sa ma mai fi vazut pe undeva?Dar nu...In singuratatea in care ma aflu mi-a fost alaturi din totdeauna râul adânc si învolburat, care zace în sufletul meu şi nu îmi oferă scăpare,care mă chinuie cu întrebari fără răspuns...Aceasta stare launtrica nu trebuie sa o afle nimeni...De ce ar afla-o ? Oricum nimanui nu-i pasa... De ce i-ar pasa ? Oricum eu nu contez...
Un cantec mut trezeste-n ochii mei tulburi amintiri; un cantec mut ma-ndeamna sa ma trezesc din visul in care traiesc . Frumosul , cuvintele dulci , sperantele , visele nu sunt pentru mine... si-au gasit deja stapan ... Mie mi-au ramas doar lacrimile , suferinta deznadejdea , deziluziile pe care le-am adoptat fara sa vreau...Am fost obligata...de mine! Doi in unul... ! Poate suna ciudat , sau chiar haios , dar nu este asa ! Aceasta sunt eu ...! Personalitatea mea se aseamana cu contrastul dintre alb si negru , dintre bine si rau , inger si demon , viata si moarte ...; e o personalitate care ma innebuneste , ma face sa fiu nesigura ...mai nesigura decat deja sunt... Vocea ratiunii se afla intr-un permanent conflict cu chemarea sufletului , desi inima cunoaste ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste.
Aceasta stare ambigua a mea , felul cum vorbesc , cum traiesc , cum sufar ma fac sa fiu unica . Fiecare om e unic prin felul lui de a fi !
Îmi aparţin doar mie , nu sunt a nimănui
Puterea mea e-n mine şi nu în altă parte
Degeaba strig spre cerul care-i al nu ştiu cui
Degeaba vreau răspunsuri din pagină de carte

Nu vreau să-mi plâng de milă deşi o fac mereu
E viaţa asta scurtă pe care n-am să pot
S-o cumpăr azi cu banii murdari din jurul meu
Şi nici cu diamante sau chiar aurul tot

Nu ştiu de unde vin şi nu voi şti vreodată
Căci sunt a nimănui , nici chiar a mea nu sunt
De mâna ieri ţi-am strâns-o credeam că niciodată
Nu vei avea puterea să mă răneşti prea crunt

Tot răscolind prin gânduri găsesc o groapă-n care
M-ai aruncat zâmbindu-mi de parc-am fost gunoi
Uitat-ai tu deodată c-ai stat la masa-mi mare ?
De ce acum mă târâi prin lacrimi şi noroi ?

Iertat să fii de mine , eu , cea a nimănui
Şi-n clipa cea din urmă să uiţi c-am existat
Aşa cum ştii că totul are un loc al lui
În viaţa asta care pe toţi ne-a acceptat ...

Mariana Eftimie Kabbout