Ma simt atat de straina uneori de timpurile in care traim. De prea multa stridență in tot. De prea multa goliciune de peste tot. De prea multa grabă in toate. De prea multa vulgaritate. De prea multul zgomot de peste tot din jur. Lumea mea e uneori ca un film alb negru… dar cu oameni care inca mai rosesc. Uneori e fara sonor, alteori iti mangaie sufletul Chopin, Haydn, Mozart. Uneori cantec divin de heruvimi, alteori doar glasul tainic al vreunui vant de seara… Uneori lumea mea are tihna si manierele unui ceai de la ora 5…Si parfumul unei scrisori trimise dupa multe ezitari, scrise pe multe pagini cu litere tremurate… pe care primitorul o saruta si o pastreaza o viata intreaga, ca pe cea mai de pret comoara. Se gasesc in ea uneori gesturi de un eroism care astazi poate parea superfluu, naiv, utopic, de-a dreptul caraghios. Se gasesc uneori in ea oameni cu suflet de copil, cu gesturi de o candoare ce iti topeste sufletul. Lumea mea pare uneori o calatorie cu Orient Expressul…alaturi de cei mai fascinanti companioni…. cartea, amintirile, visele, versurile, neaparat versurile, florile, rugaciunile prietenilor si…omul care te iubeste pentru sufletul tau. Si care ramane acolo, cu tine in compartiment, orice ar fi…si oriunde il va duce aceasta calatorie. In lumea mea cel mai frumos machiaj e bunatatea, cele mai de pret accesorii sunt faptele frumoase, facute neaparat in taina… in lumea mea delicatetea si nobletea nu sunt un handicap, daca ierti nu inseamna ca esti „fraier”, iar ridurile sunt iubite, pentru ca fiecare spune, intr-un fel sau altul, o poveste de iubire.

Intr-o lume egoistă, într-o lume nepăsătoare, într-o lume a non-valorilor, indiferența ucide cel mai mult. Indiferența care se strecoară în sufletele noastre transformându-ne în niște mecanisme controlate de bani și putere. O lumea cu oameni seci, care nu înțeleg și nu vor să înțeleagă, să simtă adevărata viață, adevăratele lucruri ce contează, adevăratele valori. O lume îmbibată cu răceală sufletească. Oameni reci, indiferenți, mediocri. Oameni care deși nu cunosc puritatea iubirii, o trâmbițează în gura mare. Oameni care deși nu cunosc valoarea cărților, râd de cei care citesc. Oameni care deși nu știu să aprecieze frumosul și binele, se cred cei mai buni. Oameni diferiți, de neînțeles. Există un mare dezechilibru, un mare haos, o mare neliniște între noi, în lume, în Univers. E gălăgie. E neînțelegere. E o dezordine. În centrul acestei furtuni devastatoare suntem tot noi, oamenii. Noi provocăm furtuna și tot noi suntem victimele ei. În ciuda dezastrului, mai există o părticică de frumos, de bine, de credință, de puritate, de iubire. Și mai există Oameni care știu să simtă aceste valori și să le aprecieze, să le dăruiască, să le răspândească. Doar iubirea lumea va salva! Doar iubirea de oameni, pentru oameni, iubirea de frumusețe sufletească, iubirea de bunătate, iubirea de Dumnezeu. Acea iubire curată, neîntinată, acea iubire tăcută, cuminte, ascunsă. O iubire care nu se manifestă declarativ, care nu cere a fi demonstrată, probată, justificată. O iubire care se simte și se manifestă prin tandrețe, gingășie, respect și atenție, nu prin alte moduri mârșave. Doar acea părticică de frumos, de bine și de dragoste va putea curăța oceanul plin de urâtenie si ingâmfare în care ne adâncim. Încă mai există salvarea noastră...Încă mai există iubire. Mie îmi e suficient să știu că mai există Oameni adevărați, cu suflete bogate în valori...și că ei țin la mine. Și eu la ei!

Cu regret

Cu regret astăzi suntem departe de ceea ce înseamnă valori spirituale. Astăzi parcă totul ne-ar apropia de o decădere bruscă a societății. Cu regret astăzi nu prea mai întâlnim oameni dornici să citească, interesați să crească sufletește, să devină mai mult decît o marionetă a banilor, a intereselor, a distracțiilor fără limită. Cu regret astăzi aproape nu mai sunt oameni ce simt frumos, ce iubesc pur, ce respectă, ce ajută, ce au o relație armonioasă cu cei din jur. Cu regret astăzi nu prea găsești un om înțelegător și sincer, cu care să te înțelegi, care să te mângâie printr-o privire, care să îți umple timpul frumos, care să-ți ofere un sprijin, care să zîmbească cald, care să aibă și interese frumoase... Cu regret asăzi oamenii nu se mai plimbă prin parcuri (sau se plimbă prea rar), nu mai admiră natura, nu mai contemplă, nu mai meditează, nu mai scriu rânduri frumoase ce vor rămâne ca o amintire despre ei... Cu regret astăzi oamenii nu mai sunt interesați să pășească liniștit prin viață, să nu mai facă atîta gălăgie, atîta dezordine, să nu mai provoace atâta dezechilibru, să nu mai arunce cu pietre în cei din jur, să prețuiească o prietenie frumoasă, o iubire sinceră, un sprijin necondiționat... Cu regret astăzi oamenii nu promovează valori sacre. Prietenii binelui, dornici de frumusețe interioară sunt prigoniți și aruncați pe sub ușile celor cu putere și avere...Sunt respinși, sunt neacceptați în diverse companii, sunt priviți ciudat, sunt îndepărtați. Cu regret astăzi oamenii invidiază cu o putere mai mare decât se bucură. Cu regret astăzi oamenii urăsc, țin pică, îmbrâncesc, lovesc. Dar cea mai rea parte este că nu le pare rău. Cu regret astăzi suntem în decădere. Cu regret...cu mult regret am scris aceste rânduri...

Constat cu fiecare zi ce trece că suntem într-o continuă revoltă. Revoltă faţă de ceilalţi, faţă de sisteme, faţă de societate, faţă de țara în care trăim, faţă de ceilalţi, faţă de prieteni, faţă de sentimente, faţă de noi înşine, faţă de timp, faţă de aerul pe care îl respirăm…faţă de ţară în general! Ne pierdem tot mai repede răbdarea, nu mai ştim să fim auto-ironici, ne conformăm imediat, ne uităm în pătrăţelul celuilalt şi îl felicităm cu un zâmbet tâmp parcă lipit pe chip şi spunem,,felicitări”! Tindem să ne transformăm în nişte oameni mult prea închişi…şi să trăim cu sentimentul ăsta al revoltei faţă de orice. De cele mai multe ori ador să privesc oamenii de pe drum…să le privesc ochii, să le descopăr tristeţile, sentimentele, trăirile, poveştile, îmi place să creez o poveste pentru fiecare om. Sunt zile când văd, aud şi simt doar poveşti triste, sunt zile când dincolo de oamenii pe lângă care trec văd lacrimi, suferinţă, neputinţă, dezamăgire…Am uitat să mai credem, să mai sperăm, dar nu oricum ci să sperăm aşa, sincer, din tot sufletul…am uitat să mai avem încredere în noi, în ceilalţi, în viaţă, am uitat de noi înşine, am uitat cine mai suntem şi cel mai important, am uitat că suntem oameni! Că suntem oameni, că avem ceva în comun cu toţii, cu omul pe lângă care trecem, cu bătrânelul care se aşează lângă noi, cu toţii trăim sub acelaşi Cer, cu toţii respirăm…viaţă! Dar nu, noi nu mai avem timp să mai vedem bucuria din ochii unui copil care trece pe lângă noi, ţinându-se de mâna tatălui şi care ne zâmbeşte sincer, nu mai avem timp să mai mulţumim că am mai trăit o zi, nu mai avem timp să mai privim în jur, nu mai avem timp să mai ascultăm liniştea…Nu mai avem timp pentru multe, fiindcă probabil suntem prea ocupaţi să ne revoltăm, suntem oamenii revoltaţi de tot ce ne înconjoară, suntem oamenii care privesc cu admiraţie spre alte locuri, spre alte ţări, spre civilizaţia şi societatea altora! Deh…ne e mai simplu să spunem ce frumos, ce curat, ce oameni sunt acolo…la ei se poate, noi în schimb nu suntem în stare. De ce? Noi ne ocupăm cu altceva, nu mai avem timp…noi suntem pur şi simplu societatea revoltată de orice! Şi ne conformăm…e mai comod aşa!

Cine sunt eu?

Cine sunt eu? Mă ascund de oameni printre ziduri şi-i privesc de după paravane; rar le vorbesc despre mine, cea adevărată, căci nu ştiu de fapt cine sunt eu. Mă ascund de mine în spatele cuvintelor, mă răzvrătesc cu fiecare literă, tremur, mă zbat; dau la o parte liniuţele şi bastonaşele, virgulele şi cratimele, toate puncte-punctele şi chiar semnele de punctuaţie; regulile gramaticale, ortografia, intonaţia, mimica sunt scuturi de protecţie. De cine mi-e frică? de nişte virgule încolăcite? de silabe nepotrivite? de părerile altora? Alerg! Cu zgomot cad toate pe lângă mine. Mă împiedic de un semn de întrebare Cine sunt eu? Cad! Toate cuvintele se desfac, se reformulează, trec pe lângă mine cu viteză; rămâne doar punctul! Stă! Privesc cu uimire punctul, el tace. Eu devin tot mai atentă, el tot mai strălucitor. Înţeleg! E un punct de lumină. Lumină? Privesc lumina din punctul acela. Se face tot mai mare, mă fascinează, mă absoarbe, mă dizolvă, mă iubeşte. Îl iubesc şi eu. Firesc, fără vreun efort. Revelaţie! Eu sunt un punct de lumină si iubire! Punct.

Schimbari in viata

Mi-am propus sa fac cateva schimbari in viata mea.Mi-as dori sa visez mai mult,sa nu ma mai gandesc la viitor,pentru ca el va veni oricum,iar trecutul sa-l las deoparte si sa privesc dar prezentul. Imi doresc sa visez doar lucruri frumoase,iar daca am cosmaruri sa uit de ele,sa le sparg efectiv,sa le las intr-un alt sertar al sufletului meu pe care nu-l voi deschide niciodata... Incerc sa citesc anumite chestii pe care sa mi le suprapun in minte peste ideile vechi...sa-mi improspatez mintea cu lucruri frumoase...Sa traiesc viata din plin astfel incat,la batranete,sa ma pot bucura a doua oara de ea. Incerc acum sa construiesc un puzzle.Nu un puzzle cu animale sau chestii banale,un puzzle cu insasi viata mea.Am pus piesele cele mai importante...baza,marginile...acum mai am doar sufletul in sine.Sa leg in el amintirile placute pe care sa le pun intr-un sertar special.Cele neplacute vor sta intr-unul pe care l-am incuiat.Prezentul va fi doar trait si poate voi pastra din el esentialul... Inima am construit-o deja:familia am pus-o undeva bine,bine de tot,alaturi de cea mai buna prietena a mea.Stau in cel mai de foc loc al inimii mele,cel mai bine pazit,cel mai luminos...Acolo stau toate persoanele pe care le iubesc.Persoanele pe care le urasc le-am scos de acolo.Le-am aruncat intr-o mare.Marea pe care am facut-o alaturi.Marea de Lacrimi.Nu voi mai putea umbla la ea.Acele persoane ce isi au locul acolo sunt persoanele care m-au facut sa plang si de aceea s-au ingropat singure sub apa... Capul meu e cel mai complex.Am pastrat in el regulile,educatia,exercitiile,problemele,intrebarile si definitiile.Am scos doar amintirile urate pe care le-am aruncat in Lacul Amintirilor Triste,de unde nu le mai pot scoate niciodata.Restul corpului l-am facut deja.Am pus corect fiecare punct din acesta...Si acum,m-am schimbat cu totul.Sunt gata pentru o noua viata,traita asa cum vreau eu...

PIERDEM VIATA!

Ne obisnuim sa traim in apartamente si sa nu avem alta viziune in afara de ce ne ofera ferestrele din jur; iar pentru ca nu avem viziune, curand ne obisnuim sa nu mai privim afara. Pentru ca nu privim afara, curand ne obisnuim sa nici nu mai tragem draperiile… Iar pentru ca nu mai tragem draperiile, curand ne obisnuim sa aprindem tot mai devreme lumina… Pe masura ce ne obisnuim astfel, uitam soarele, uitam aerul, uitam spatiile deschise… Ne obisnuim sa ne trezim tresarind pentru ca e tarziu… Ne bem cafeaua pe fuga pentru ca suntem presati de timp… Ne obisnuim sa citim ziarul in autobuz ca sa nu pierdem timpul… Sa mancam un sandwich pentru ca nu avem timp sa luam masa… Sa plecam de la munca dupa ce deja s-a innoptat… Sa dormim in autobuz pentru ca suntem franti de oboseala… Sa cinam in graba si sa dormim bustean fara a fi trait nimic din ziua care a trecut… Ne obisnuim sa credem ca oamenii apropiati noua vor fi mereu langa noi, ne gandim ca sunt bine fara sa ne preocupam sa aflam daca asa este, lasam o zi intreaga sa treaca iar la urma spunem la telefon “Astazi nu pot sa vin, ne vedem altadata… poate saptamana viitoare…” Suradem celorlalti fara sa ni se surada inapoi. Suntem ignorati atunci cand vrem cel mai mult sa fim vazuti. Daca cinematograful e plin, ne multumim cu un scaun in primul rand chiar daca trebuie sa ne sucim gatul. Daca munca e grea, ne consolam cu sfarsitul de saptamana. Iar daca, la sfarsit de saptamana, nu sunt prea multe de facut si ramanem fara bani, o sa ne culcam devreme pentru ca intotdeauna avem restante de somn de recuperat. Ne obisnuim sa economisim viata… Care chiar si asa tot se cheltuieste si, cu toata obisnuinta noastra de economisire, noi PIERDEM VIATA! Se spune: “Moartea este atat de sigura de victoria ei, incat ne ofera un avantaj de o viata intreaga.”. Timpul nu se poate opri in loc si nici depozita undeva; existenta noastra curge cu mare viteza dar, in timpul cat traim, avem ocazia sa ne schimbam obiceiurile astfel incat sa beneficiem de o mai buna calitate a vietii, sa apreciem si sa ne bucuram de fiecare respiratie, de fiecare bataie a inimii. Sa nu ne transformam viata intr-o rutina inutila care ne face doar nefericiti! Dumnezeu ne-a pus la dispozitie toate elementele pentru a fi fericiti, multumiti si recunoscatori pentru acest mare dar (care este viata) pe care ni l-a dat cu atata iubire. Viata nu trebuie economisita… ci traita din plin! Dar frumos…

Viața mea a devenit așa cum mi-am dorit

Viața mea a devenit așa cum mi-am dorit să fie abia atunci când am înțeles un lucru: că timpul meu e prețios. Că timpul meu e limitat, iar asta îl face extrem de prețios. E singurul dar pe care-l am pe lumea asta. De fapt, viața mea înseamnă timp. Timpul pe care eu îl am pe lumea asta. Am un timp prestabilit, destinat mie. Asta nu înseamnă că mă mai tem de timp sau de plecare. Mă pregătesc în fiecare zi să mă întorc Acasă. Cum? Prețuind timpul de aici. Cum? Făcând doar ceea ce îmi face bine. Azi nu mai am timp de oameni care vorbesc mult și nu spun nimic. Nu mai am timp să leg prietenii „de plictiseală” sau din „singurătate”. Pentru că azi nu mă mai plictisesc și nici nu mă mai simt singură. Nu mai am timp de bârfe, de pălăvrăgeli, de prieteni care nu-și văd de viața lor. De oameni goi și superficiali. N-am timp să ascult tâmpenii. Pentru că azi, stau doar lângă cei ce-mi sunt model în viață. Și cresc sufletește lângă ei, cu fiecare zi ce trece. Tot azi, știu sigur că e important să-ți alegi oamenii din jur cu grijă. Azi nu mai am timp de pierdut cu relații care nu duc niciunde. Care nu construiesc nimic, care nu apropie, care nu mă ajută să cresc. Pentru că azi, nu simt nevoia să fiu cu cineva doar ca să fiu. Azi știu că sunt arhitectul propriei mele fericiri. Azi, nu mai am timp să fac ce am făcut acum 10 ani. Nu mai am timp să ies doar ca să nu stau acasă, că e sâmbătă sau că toată lumea iese. Orice noapte nedormită îmi pare lipsă de respect față de mine însami, orice lucru care nu mă reprezintă îmi pare pierdere de timp. N-am timp de cluburi, petreceri, întâlniri. Nu mă mai distrez ca la 20 de ani. Oricine nu poate înțelege asta, nu mă mai afectează. Pentru că azi, nu mă mai opresc din drum. Azi știu ceva ce atunci nu știam: că timpul contează. Azi, mă bucur de anii pe care-i am și de faptul că am lăsat în urmă oameni pe care-i știam de nimic, că am schimbat obiceiuri proaste cu altele bune, sănătoase și reale. Am învățat să aleg ceea ce îmi face bine și să mă feresc de lucruri inutile. Pentru că azi, timpul meu valorează mai mult ca niciodată. Azi, fiecare lucru care mă reprezintă, mă bucură. Fiecare pas e cu gândul că poate fi ultimul. Fiecare frunză ce zboară pe mijlocul drumului poate fi ultima imagine pe care o văd. Fiecare strop de ploaie poate fi ultimul pe care-l simt. Fiecare mișcare pe care o experimentez nu se va repeta altădată. Fiecare clipă pe care o trăiesc, nu se mai întoarce. Pentru că azi, timpul meu înseamnă tot ce am mai scump. Azi mă respect, mă iubesc, nu port resentimente, nu sufăr că nu-s înțeleasă, nu simt singurătate, nu pierd timp. Azi am curaj, pretenții și nu mă tem să trăiesc așa cum gândesc. Azi știu că tot ce fac, fac pentru mine. Simt, cu fiecare zi, cum adaug lucruri bune și le înlătur pe cele fără de folos. Mă limitez la liniște, oameni adevărați, respect, încredere și bun simț. Mă limitez strict la ce e important pentru mine și cei dragi. Azi, nu mai scriu sau vorbesc despre lucruri pe care le-aș face. Azi scriu și vorbesc despre lucruri pe care le fac. Pentru că azi, timpul meu e tot ce am mai scump.

Noi, oamenii

Noi, oamenii Zâmbim prea rar, vorbim prea mult, ascultăm tot mai puțin, privim tot mai adesea afară, când de fapt ar trebui să privim înăuntru, călcăm nepăsători totul în picioare, cu tălpile murdare de noroiul nostru propriu, în loc să pășim cu grijă, pe vârfuri, așa cum se cuvine să se pășească pe un covor de suflete, suntem în același timp avocați, procurori și judecători, însă niciodată nu ne punem în locul acuzaților, respirăm mult prea zgomotos, inventăm religii, doctrine, în loc să lăsăm credința liberă, să îi ascultăm glasul în sinea noastră, muncim prea mult, haotic, privind doar scopul, nu și mijloacele, avem prea puțin timp pentru cei dragi, alergăm prea mult, visăm prea puțin, ne omorâm aproapele, ne bucurăm de răul altora, batjocorim natura, distrugem până și ultimele fărâme de istorie…. …și totuși, ne considerăm ființe superioare.

Cum sa traiesti fiecare clipa ?

Sindromul lumii de azi este viata traita in viitor, stresul, lipsa zambetului si alergarea la urmatoarea problema de rezolvat de pe o lista fara sfarsit. Hai sa ne oprim pentru un moment. Macar un minut, macar o secunda, macar o clipa. Viata merge cu aceeasi viteza de 60 de minute pe ora indiferent ce facem. Vrei sa pui un minut deoparte azi ca sa zambesti si sa SIMTI ? Sa iesi afara in ploaie cu capul gol, sa arunci umbrela, sa inchizi ochii…si pentru un minut sa simti cu picaturile din cer se unesc pe corpul tau Sa te scoli dimineata devreme, sa iesi intr-un parc si sa simti cum n-ai simtit niciodata ca totul se trezeste pentru o noua zi. Sa simti cum inverzeste iarba Sa simti cum se bucura o vrabie cand gaseste o firimitura pe jos Sa simti cat de bine e sa te deschizi catre ceilalti. Sa simti cum e sa plangi. Sa simti cum e sa ierti. Sa simti cum e sa-ti pese. Sa simti cum urca in tine un fior cand primesti un telefon de la mine Sa te uiti la un copil si sa-l iei ca model. Am uitat sa fim copii si avem nevoie sa ne uitam la ei. Nimeni nu exprima mai bine ca un copil sentimentele pe care le traieste. Bucurie, tristete, furie, dezamagire, admiratie…le vezi la maxima intensitate in ochii unui copil. Problema nu e ca nu mai simtim, ci ca am uitat sa exprimam ce simtim. Am uitat sa exprimam dragostea, durerea, pasiunea, bucuria, dorul, tristetea. Daca e sa te bucuri, de ce sa nu te bucuri ca un copil cand primeste prima lui bicicleta? Daca e sa razi, de ce sa nu razi in hohote? Nu mai pune mana la gura cand RAZI. Razi in hohote si bucura-te de ce simti. Cum sa traiesti fiecare clipa ?

Dacă timpul şi-ar apleca braţele asupra mea, l-aş îmbrăţişa şi aş încerca să îl fac să îmi explice de ce mereu ne dorim ca timpul să treacă mai repede, să ajungem la anumite etape, ca atunci când suntem la acele etape, să îl rugăm să mai stea, să nu plece, să nu ne lase din braţele lui. Arta de a te bucura de ceea ce ai, de clipa pe care o trăieşti, se învaţă mai greu decât arta de fi mereu dezamăgit şi trist din cauza vieţii pe care o ai. Acum nu îmi doresc decât să mă bucur de fiecare zi aşa cum e, de fiecare om aşa cum e el, şi eu la rândul meu să reuşesc să îi bucur pe alţii.

Caruselul vietii noastre

Uneori este mai simplu sa respiri fiecare moment. Sa opresti secunda si sa privesti cu atentie la tot ceea ce este in jurul tau. Sunt clipe care isi pierd unicitatea. Sunt clipe unice. Si atunci de ce sa nu le oferim importanta cuvenita? Sunt lucrurile cu care ne intalnim in fiecare zi si carora nu le-am dat niciodata importanta. Sunt toate acele elemente care formeaza un carusel. Caruselul vietii noastre. Pentru ca viata este ca intr-un parc de distractii. Intr-un moment te poti afla pe culmi, iar in celalat poti pierde totul. Dar nu asta este important, ci dorinta si entuziasmul de a lua totul de la capat de fiecare data. De ce oare sa iti ingreunezi sufletul gandindu-te la toate lucrurile negative din viata ta? La ce folos? Un suflet speriat este un suflet nefericit, iar nefericirea te transforma in altceva decat ceea ce esti. Ia-ti o clipa si ofera o clipa de liniste sufletului tau. Deschide geamul si imbata-te cu muzica serii si a naturii. Nu te gandi la nimic, doar respira linistea.

Povestea din noi

Cred că ne-am obișnuit să privim în oglinzi care nu ne aparțin și să ne lovim de pereți clădiți de alții. Greșim atunci când privim prea mult în lumea celuilalt și uităm să privim în lumea noastră. În noi se află toate cheile potrivite, toate uşile şi toate ferestrele de deschis. În noi se află prietenul după care tânjim în exterior, şi acceptarea pe care o aşteptăm de la el. Definim perfecţiunea privind în celălalt, când de fapt ea nu există. Vrem mult şi repede, dar muncim puţin şi haotic. Ne-am obişnuit să căutăm toată viaţa, iar în final ne dăm seama că în viaţa asta nu trebuia decât să ne regăsim. Iar acest lucru e greu şi durează. Ne-am obişnuit să nu ne fie greu şi să nu dureze. Aici greşim. De ce ne este greu să conştientizăm cât de bogaţi suntem în interior, dar mai ales de ce ne este teamă să acceptăm lucrul ăsta? Ne-am obişnuit să căutăm în alţii ceea ce de fapt avem în noi. Analizăm vieţile celorlalţi şi uităm să o trăim pe a noastră. Uneori viaţa nu e despre toţi, ci despre fiecare în parte. Nu e vorba despre poveştile tuturor, ci despre povestea fiecăruia. E vorba despre povestea din noi.

Suntem ca niste frunze in vant

Suntem ca niste frunze in vant. Noi, oamenii. Picam toti la un moment dat pe un sol tare si rece. Pe pamant ajungem toti. E o diferenta insa. Unii se tin mai bine de crengile copacului. Altii renunta din prima. Altii abia asteapta sa cada ca sa termine odata. Toti condamna vantul ca a fost prea puternic si violent, dar nu stiau toti ca el asa este? De ce vocifereaza si nu se bucura de clipele in care sunt frunze? Un vant care stie unde te duce daca esti suficient de matur ca sa nu i te impotrivesti prea tare.Daca nu te zbati, daca nu tipi, daca nu urli, daca il mirosi si il adulmeci, daca te faci mic si te lasi pe aripile lui si inchizi ochii si asculti ceea ce vrea sa-ti spuna, ai toate sansele sa ajungi inapoi pe pamant. Poate ca atunci cand deschizi ochii o sa te trezesti intr-un loc mai frumos si mai minunat decat cel din care ai plecat. Asa se intampla de fiecare data cand viitorul mi se intoarce la 360 de grade fara ca eu sa vreau sa scad sau sa adaug un grad. Asa se intampla cand vreun eveniment ma face sa ma doara revendicarea capitolelor din viata mea si ma vad nevoita sa batatoresc drumul pentru altele pe care momentan nu mi le doresc. Atunci mi-ar placea sa fiu din nou copil sa vina cineva sa-mi ia de pe umeri greutatea propriilor decizii. Uneori, e tare greu sa fii om.Oare gresesc ca vreau sa fiu ultima frunza care atinge un pamant? Oare nu am dreptul sa ma vait in timp ce ma tin cu dintii de craca mea de copac si nu vreau in ruptul capului sa-i dau drumul? Oare nu stie cat de mult o sa ma doara sa nu ma stiu agatata de nimic? Copacul stie, dar cu toate astea, la un moment dat o sa ma tranteasca la pamant.

Inca mai caut

Marele Dostoevski zicea: „Fii sigur că nu când a descoperit America, ci când a fost pe punctul de a o descoperi, a fost fericit Columb.” Sunt născută în zodia căutării. Simt și văd cu adevărat numai când îmi sunt activate motorașele de căutare. Sunt într-o căutare permanentă: de Dumnezeu, de sine, de adevăr, de frumos, de iubire, de confort, de inspirație, de emoție, de rost, de pasiune, de drum, de semne, de tot. Merg liniștită, fără frică, fără grabă, mă plimb prin nisip sau ploaie, sub soare, prin iarbă și … încă mai caut.

Momente

Sunt niște momente în viață în care se întâmplă lucruri ciudate, minunate, importante, aparent chiar absurde. Apar sau dispar oameni, trecem cu ușurință peste pierderi, ne resemnăm cu înțelegere și … alegem, în sfârșit, cu înțelepciune. Adică cu inima. Mai departe, totul e așa sau altfel, în funcție de acele momente prețioase și rare, când punctu-i galaxie și galaxia-i punct. Atunci afli și știi ceva important despre tine, clar și definitiv. Sunt atentă la tot ce mă face să vibrez, să-mi încordez spatele sau să-mi întind aripile. Sunt toată emoții, reacții, răbdare și recunoștință. Multă-multă răbdare, cât nu le-a ajuns altora, cândva, cu mine. Și recunoștință pentru răbdarea altora cu mine, atunci, acum, cândva, întotdeauna.