Dor

Mie îmi e dor de mine. Îmi e dor de modul cum mă luptam pentru fiecare lucru ce părea să merite. Îmi e dor de libertatea mea, de senzația oferită de independență. Am devenit mai moale, cu timpul, și am lăsat oamenii să îmi fure, puțin câte puțin, libertatea. Mi-e dor de zâmbetul meu din perioada când nu cunoscusem decât lacrimile de fericire. De momentele lipsite de orice urmă de nor.Imi e dor de nopțile când nu puteam să dorm fiindcă așteptam să vină acel „mâine”, așteptam să fiu iarăși fericită. Mi-e dor să alerg desculță prin bălțile ploilor de vară. Și să mă bucur de asta ca un copil, fără să mai am nevoie să mă gândesc la ce va fi după aceea. Îmi e dor de mine, cu relele mele. Îmi e dor să fac lucruri negândite, ca apoi să mă enervez pentru asta. Îmi e tare dor de momentele când oamenii mă priveau strâmb, dar eu puteam să râmân dreaptă. Îmi e dor să fiu eu. Eu cea veche....

Momente

Sunt momente în care singurătatea devine confortabilă, fiindcă oferă şansa de a ne asculta gândurile. Şi de a ne judeca singuri faptele, fără ca alţii să se amestece. Sunt clipe când tot ce ne dorim este un moment de linişte. Nu fiindcă ne place singurătatea. Ci pentru că am obosit să facem pe plac tuturor. În anumite zile, ne retragem în sufletul nostru şi nu mai răspundem chemărilor din jur. Fiindcă am învăţat că atunci când îţi deschizi prea mult şi prea des sufletul, vei fi rănit. Clipele când ne bucurăm de propria companie nu înseamnă că am devenit singuratici. Doar că am descoperit ce bine este să fii împăcat cu tine însuţi. Pentru cei care se vor supăra şi se vor îndepărta, nu avem de ce să ne pierdem liniştea. Înseamnă că nu pot să înţeleagă. Şi, în acest caz, e mai bine să plece. Ne va fi mai bine şi nouă şi lor. Aşa că nu trebuie să ne îngrijorăm dacă nu mai simţim nevoia de companie uneori. Fiindcă, anumite lucruri şi momente, sunt făcute pentru a nu fi împărţite!

Nu am știut niciodată

Nu am știut niciodată să pozez sub diferite măști: nu mi-a ieșit falsa modestie care prinde atât de bine; nu am reușit să fiu omul lingușitor, dimpotrivă, am preferat mereu varianta fără „photoshop” a lucrurilor-chiar dacă pentru asta am avut de pierdut. Nu am știut niciodată să-mi ofer cu rezervă sentimentele. Chiar dacă timpul și diferiți oameni m-au învățat că risc atunci când mă implic prea mult. Pentru că eu nu pot face lucrurile doar pe jumătate. Nu am știut niciodată când trebuie să-mi deschid sufletul și când trebuie să păstrez distanța; de cele mai multe ori, doar le-am încurcat. Și așa am oferit prea mult unora care nu meritau nimic, dar am ridicat barierele cât mai sus în fața unor oameni care erau doar sinceri. Nu am știut niciodată să accept un „nu” ca soluție. Am strâns din dinți până am descoperit că exista și „da” și că, dacă alții spun nu, eu sigur pot să spun da. Și asta contează. Nu știu să fiu altfel decât directă, deschisă și închisă, expansivă sau foarte melancolică, copil și adult responsabil. Asta sunt și mama alta nu mai face. Îmi place să cred că nu mă amestec în treburile altora și că știu, măcar atât, să fiu o persoană de încredere. Restul…e istorie.

Acceptă-mă doar așa cum sunt eu

Port o lume în suflet, am adesea multe întrebări ascunse în spatele zâmbetului, și, uneori, chiar dacă pare că mă descurc și că merg înainte, îmi calc pe inimă cu fiecare pas. Da, asta sunt eu: o femeie între altele, un zâmbet și doi ochi care mai mult ascund decât să dezvăluie taine. Sunt o purtătoare de speranțe adânc înrădăcinate, și nu renunț ușor. Sunt o femeie, deci mă conduce inima. Și calc adesea urmele pe care mi le trasează, fiindcă am obosit să fiu doar pragmatică. Sunt eu, cu nori și curcubee, cu zâmbete și tristeți greu de explicat; știu multe chiar dacă alegi să nu îmi spui, simt multe, chiar și când te încăpățânezi să te porți prostește, văd destule chiar dacă îmi stingi lumina. Pentru că sunt, pentru că pot… Și nu mă întreba de ce…Acceptă-mă doar așa cum sunt eu…