Viata mea

Viaţa râmâne doar un circuit de sentimente, tristeţe-fericire-tristeţe, mereu o alternanţă între cele două. Simt praful ce s-a aşezat asupra mea, văd epava ce a rămas din mine însămi. Mă simt în afara timpului, trăiesc o viaţă fugară, gonind după timp şi fugind de el. Ajung să văd cum visele mi se spulberă ca şi secundele, trec...şi lasă în urma lor doar fantoma a ceea ce am fost. E cinstit oare să ajungi să fi dezamăgit de tine însuţi? Se spune că toţi merităm o a doua şansă, dar oare un risipitor de oportunităţi ca mine va mai merita ceva? Ajungi momente când îţi vine să iei încărcătura sufletului tău şi să pleci, acolo unde nimeni şi nimic nu te va găsi, spre ţara de Nicăieri. Închid ochii şi mă imaginez puternică, dar îi deschid şi realizez că e doar o iluzie, că sunt ca un copil ce are nevoie de un moment de linişte, eu şi jucăriile mele –cuvintele. Uneori mi-e atât de simplu să evadez în lumea mea, să deschid portalul şi să dispar, unde sunt doar eu si ele, miile de EU ce stau înmagazinate aici. Şi din nou linişte, se lasă cu tăcere în mintea mea, ai zice că zumzetul şi vocile au luat o pauză. Linişte... Mă simt o pasăre în colivie, mă simt privilegiată de libertate...stau şi mă gândesc ce rost au toate aceste interziceri, ce rost are această dorinţă de evadare din propria viaţă. Câteodată aş vrea să fiu păpuşar, să creez figurinele perfecte, să îmi ţes singură viaţa şi destinul. În jurul meu e un amalgam de sentimente. Oscilez mereu între atatea stări...

Cea mai mare schimbare si provocare

Cea mai mare schimbare si provocare a mea a fost retragerea din tumultul marelui oras.Oriunde te uiți în jur, vezi pădure, dealuri și cer. Auzul îți este mângâiat de șuierul vântului printre copaci și, în răstimpuri, de sunetul latratului cațeilor care simt vreun animaluț in pădure.E un loc mirific, departe de lumea dezlănțuită, departe de tumultul cotidian, unde semnalul la telefon e slab și pe alocuri lipsește cu desăvârșire. E locul perfect ca să îți încarci bateriile și să descoperi ce înseamnă, de fapt, viața în cea mai pură formă, natura, liniștea, lucrurile simple, așa cum le-a lăsat Dumnezeu. După câteva zile petrecute în acest colț de Rai, uiți de griji, de stres, de job, de orice ți se pare greu și obositor și ajungi să respiri odată cu natura, în ritmul ei domol. Te odihnești profund și devii omul simplu care ești, de fapt. Omul-om. Fără titluri, fără funcții, fără obligații și deadline-uri, un om care trăiește pur și simplu. Luptele politice, taxele, impozitele, proiectele, certurile, divergențele de opinie și ambițiile lumii cotidiene sunt atât de departe încât par povești dintr-un film, total lipsite de sens. Telefoanele, hainele sofisticate sau gadgeturile fără de care nu am putea trăi în urbe sunt inutile aici. După cateva zile îți dai seama că nu ai nevoie de aproape nimic, că îți este suficientă liniștea, susurul apei și foșnetul copacilor. Trăind aici o vreme îți dai seama că, de fapt, putem trăi cu foarte puțin și că existența noastră urbană, modernă și sofisticată, este și mult mai complicată în același timp. Am descoperit bucuria câtorva lucruri simple, pe cât de mărunte, pe atât de bogate și dătătoare de calm, liniște și sens: liniștea pădurii, foșnetul frunzelor, soarele și zăpada, măreția cerului înstelat, încremenirea dealurilor înzăpezite, frumusețea apusului, plăcerea plimbărilor in fiecare zi.Desi par mici, aceste lucruri simple sunt, de fapt, de neprețuit. Dacă le-am putea păstra mereu, dacă ne-am putea bucura de ele tot timpul, mai ales în mijlocul vieții noastre agitate… Dacă ne-am opri puțin să ne reconectăm cu câteva dintre aceste mici pietre prețioase, ne-am încetini un pic ritmul nebun în care trăim și am învăța să apreciem mai mult ce avem, cine suntem și ceea ce contează pentru sufletul nostru. Am putea să ne auzim mai bine pe noi și pe cei din jur, să îi cunoaștem, să îi înțelegem, să îi iubim. Și să ne iubim. Viața este, de fapt, foarte simplă și izbitor de frumoasă! Trebuie doar să o privim cu inima și cu ochii deschiși ca să ne putem bucura din plin de ea 🙂

Eu sunt...

Eu sunt cea care doreste sa simta ce nu a simtit , sunt cea care crede ca adevarul este cea mai dureroasa arma , eu sunt cea care crede ca viata se va sfarsi intr-o zi , eu sunt cea care penduleaza creionul si construieste cercuri , eu sunt cea care nu ar dori niciodata nemurirea , eu sunt cea care crede ca timpul se opreste atunci cand iti este frica , eu sunt cea care tremura de frig cand afara zambeste soarele, sunt cea careia ii place sa traiasca printre umbre si printre felinare noaptea....eu sunt cea care crede in speranta , eu sunt cea care ar dori sa invete mai mult de la viata , eu sunt cea care vrea sa viseze doar cu ochii deschisi, eu sunt cea pe care o privesc in fiecare dimineata, eu sunt cea care crede ca merita sa fie fericita , eu sunt cea care impune legi si nu le respecta , eu sunt stapana amintirilor mele , eu sunt cea care priveste in prezent si vede trecutul haotic, eu sunt... cea care crede ca intr-o zi va putea "alerga" spre o alta lume ...mai buna...

Ma gandeam ce imi mai doresc acum in toamna vietii... -sa am o gradina de flori in care sa am si toate tipurile de trandafiri, ador trandafirii... -sa am o gradina de zarzavat cum aveau stramosii mei odata. -sa imi fac noi prieteni aici unde m-am mutat... -sa am biblioteca aglomerata,poate asa o sa stau mai putin in fata calculatorului... -sa am un caine golden retriever, ador rasa asta... -sa calatoresc,sa vad locuri istorice,sa vad locuri ce oamenii nu le-au "murdarit" -sa ma bucur de fiecare moment din cresterea nepotelelor mele. -sa zbor...am zburat doar de doua ori cu avionul in copilarie...si restul in vise...

Voi pierde mereu câte ceva

Voi pierde mereu câte ceva. Pierd timp, oameni, cuvinte…Încerc să mă fac înțeleasă într-o lume rece…care se roagă la Dumnezeu dar nu Îl primește în suflet. Așa mă păstrez umană. Refuz să ajung să nu mai cred în oameni și în iubire. Renunț la încăpățânări și la idei care despart în loc să unească. Descopăr răbdare atunci când cred că nu mai pot. Mă simt puternică când pot înțelege că cineva se poartă urât pentru că îl doare ceva și îi răspund cu dragoste. Nu reușesc întotdeauna, dar ceva îmi dă putere și încredere…Ceva sau Cineva. Dumnezeu mi-a dat minte destulă ca să mă descopăr pe mine în ceilalți. Îmi văd greșelile în greșelile lor. Dar nu le pot îndrepta decât pe ale mele. Nu pot schimba deciziile greșite ale altora și nu pot arăta nimănui ceea ce nu poate să vadă. Nu sunt în măsură eu să fac asta…toate vin la vremea lor. Sunt oameni care văd mai devreme; sunt oameni care văd mai târziu; sunt oameni care nu văd niciodată… Adevărul se arată tuturor, însă unii își stau în propria cale. Nu decidem noi când a venit timpul ca ceilalți să înțeleagă. Nu noi am decis când a venit timpul să înțelegem...

Va doresc timp

""Hai că mă grăbesc.'' N-am timp să zâmbesc astăzi, darămite să mai fiu și fericit? Ce?! Asta e cea mai frumoasă zi ? Hai, dom'le, lasă-mă cu prostiile! Nu vezi că am treabă, că mă grăbesc! Nu am timp. Trebuie să ajung la muncă. Cum adică, să mă bucur? Păi, cum? Să mă bucur așa, din nimic? Hai, dom'le, fii mai serios. N-am eu timp de așa ceva." Recunoașteți măcar în parte discursul? N-a fost, fiecare dintre noi, cel puțin o dată, personajul principal al unei asemenea povești? Asadar... Vă doresc timp. Timp petrecut lângă cei dragi (și trecători), timp să vă zâmbească sufletul, timp să munciți cu drag. Dacă nu găsiți timp pentru toate astea, mai tăiați din timpul acela pe care-l petreceți încruntați sau judecându-i pe alții. Sau ținând supărări cu zilele. Sau încercând să-i schimbați pe ceilalți, în loc să-i acceptați așa cum sunt! Dar, mai ales, vă doresc timp să (re)descoperiți ce e cu adevărat important pentru voi. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, căci, nu degeaba scria Marin Sorescu, "vine o vreme când trebuie să tragem sub noi o linie neagră și să facem socoteala." Și cine poate ști cât de devreme, sau de târziu vine vremea noastră!

Iubesc ninsoarea...

Ninge tremurat, ca o poezie de dragoste, ninge peste case, peste oameni, peste suflete, peste necazuri, peste griji... Cu fiecare fulg ce-mi cade pe faţă simt mângâierea suavă a unui sărut, de parca bunul Dumnezeu ar răspândi peste lume petale de iubire. Ninge cald şi blând şi aş vrea să-mi pot îmbrăca sufletul cu albeaţa imaculată şi pură a zăpezii, într-o încercare disperată de a mă spala de toata mizeria, toate păcatele, toate greşelile şi faptele rele care mă intinează. Ninge şi mă simt liniştita sub această primă nea serioasa, ninge voios şi sprinţar, parcă mii de roiuri de fluturi albi s-au pornit într-un zbor al împăcării şi iertării. Ninge pierdut, parcul e troienit cu flori de mărgean şi, un pescăruş stingher şi uimit îşi strigă cu disperare tovarăşii, ca un semn, ca o chemare de a se bucura şi ei de frumuseţea naturii. Totul este lângă noi, totul este in jurul nostru, proaspăt, adevărat şi nespus de minunat. Trebuie doar să avem ochi să vedem iar sufletele să ne fie deschise la iubire şi afectivitate. Răcoarea dulce a zăpezii trebuie să provoace fierbinţeală în suflet, trebuie să determine nevoia de a schimba ceea ce este rău cu ce este bun, de a curăţa praful, negura şi ceaţa ce pluteşte uneori în sufletele noastre şi de a ne primeni pentru noul an, mai bun şi mai bogat decât cel ce a fost. Ninge... Închideţi ochii pentru o clipă şi lăsaţi ninsoarea să vă cuprindă, simtiţi cum creşteţi şi vă purificaţi odată cu ea, priviţi lumea cu ochii sufletului, lăsaţi mintea şi raţiunea să se mai odihnească puţin, daţi-le o vacanţă, lăsaţi-le să zburde, să se bucure şi ele de sărbători şi deschideţi-vă inima a bucurie .

Ninge

Ninge. Si ninge frumos si cald cu fulgi mari si eu stau si zambesc la un monitor. Ninge si ninge si ninge... Ninge de-a dreptul si ninge asa, cuminte, naucitor. Din senin, fulgi mari... albi, eu pierduta putin si regasita mai mult. Mai conteaza? Ma am mana in mana cu norii si ninge. Si asa e, ninge, zapada s-a asternut pe masini, pe oameni, pe mine. Si ma gandesc ca daca o sa mai spun de multe ori ca ninge o sa credeti ca ma lupt cu nametii. Nu-s nameti, doar ninge. Asta-i intreaga idee... sa ninga. Incet si fara directie, sa privesti pierdut in sus. Sa simti cum ninge, peste tine, prin tine. Sunt putin zapacita de la fulgi, si putin de la ninsoare. Ninge... Imi aminteam, candva, demult, sa tot fi avut vreo 5 ani si eram la munte si ningea uimitor de tare si-a stat si in cateva ore, seara, cerul era asa de ciudat si stelele asa de mari cum nu le-am mai vazut vreodata si-atunci am zis ca nu exista o chestie mai perfecta decat atunci si acolo. Si de atunci am cautat ninsoare si-am crezut in ea si-am transformat-o in momente. Si m-am certat cu fulgii si-am fugit de fulgi si m-au intristat... Pentru ca fulgii iti stau cateva secunde in palma si-apoi dispar dar iti lasa momente. Vezi tu, ninge ucigator si cald, si nu, nu atinge zapada pentru ca se pierde si piere. E indeajuns ca fulgii te lasa sa te bucuri, cateva momente, lipsiti de egoism, de idei preconcepute. Plini de alb. Se sacrifica, fiecare purtand povestea lui, prin fata ochilor tai. Si stii ce-i fain? E fain ca fulgii nu mint si nu dor si te lasa sa-i topesti in palma, asa, pentru cateva secunde, in care, prind viata cand te vad ca zambesti. Fulgii sunt ca niste copii ce nu au invatat ca dincolo de cer, pierduti pe pamant o sa afle ca inocenta e gratuita si ca trebuie sa o plateasca scump, ca dincolo de zambete, oamenii ascund povesti care dor, ca pentru a face un pas inainte trebuie sa calci pe alb si ca fara compromisuri nu poti decat sa privesti cum cad, albi flugii, fara sa poti sa deschizi fereastra sa-i atingi. Fulgii nu stiu inca... Si poate din cauza asta ei or sa fie albi si nu au invatat ca timpul ucide oameni si oamenii ucid idei si se pierd in acceptare pana cand uita. Si uneori, cand vreau sa-mi amintesc, poate ca ninge. Si uneori, cand vreau sa uit, poate ca ninge. Si, uneori, zapada se murdareste. Dar fulgii? Fulgii nu se pot murdari. Fulgii raman albi, dincolo de timp, dincolo de bine si rau, dincolo de cuvinte...

Lumea mea

Ma simt atat de straina uneori de timpurile in care traim. De prea multa stridență in tot. De prea multa goliciune de peste tot. De prea multa grabă in toate. De prea multa vulgaritate. De prea multul zgomot de peste tot din jur. Lumea mea e uneori ca un film alb negru… dar cu oameni care inca mai rosesc. Uneori e fara sonor, alteori iti mangaie sufletul Chopin, Haydn, Mozart. Uneori cantec divin de heruvimi, alteori doar glasul tainic al vreunui vant de seara… Uneori lumea mea are tihna si manierele unui ceai de la ora 5…Si parfumul unei scrisori trimise dupa multe ezitari, scrise pe multe pagini cu litere tremurate… pe care primitorul o saruta si o pastreaza o viata intreaga, ca pe cea mai de pret comoara. Se gasesc in ea uneori gesturi de un eroism care astazi poate parea superfluu, naiv, utopic, de-a dreptul caraghios. Se gasesc uneori in ea oameni cu suflet de copil, cu gesturi de o candoare ce iti topeste sufletul. Lumea mea pare uneori o calatorie cu Orient Expressul…alaturi de cei mai fascinanti companioni…. cartea, amintirile, visele, versurile, neaparat versurile, florile, rugaciunile prietenilor si…omul care te iubeste pentru sufletul tau. Si care ramane acolo, cu tine in compartiment, orice ar fi…si oriunde il va duce aceasta calatorie. In lumea mea cel mai frumos machiaj e bunatatea, cele mai de pret accesorii sunt faptele frumoase, facute neaparat in taina… in lumea mea delicatetea si nobletea nu sunt un handicap, daca ierti nu inseamna ca esti „fraier”, iar ridurile sunt iubite, pentru ca fiecare spune, intr-un fel sau altul, o poveste de iubire.

Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti? Se ştie? Ori poate Nimeni eşti asemeni Mie? Suntem deci o pereche? Taci, nu spune! Pe dată ar afla o întreagă lume - Ce jalnic este - Cineva - să fii! Ce public - ca un Brotac - în zarvă multă Orăcăindu-şi numele - pe cînd În admirare - o Mlaştină îl ascultă! Emily Dickinson

Avem nevoie de oameni

Lumea are nevoie de oameni: … care nu pot fi cumparati; … care sa-si respecte cu strictete cuvantul; … care sa-si puna conduita morala deasupra bogatiei; … care sa aiba opinii si o vointa puternica; … care pot cuprinde mai mult decat propria lor vocatie; … care nu ezita sa rascumpere timpul; … care nu isi pierd individualitatea in multime; … care sunt onesti atat in lucrurile mici cat si in cele mari; … care nu fac compromisuri cu raul; … a caror ambitii nu se confunda cu propriile dorinte egoiste; … care nu spun ca fac ceva “pentru ca si altcineva o face”; … care se comporta cu dreptate cu prietenii lor la bine si la rau, in necazuri cat si in prosperitate; … care nu cred ca perspicacitatea, incapatanarea si siretenia sunt cele mai bune calitati pentru a obtine succesul; … care nu se rusineaza si nu se tem sa sustina adevarul cand acesta devine nepopular.

Toate cate sunt...

Sunt gânduri care nu se aud, sunt zâmbete care nu se văd, sunt priviri care se ascund. Sunt tăceri care ţipă şi cuvinte care se şterg. Sunt amintiri încă vii, sunt trecuturi atât de prezente şi paşi care mai vorbesc. Sunt zile atât de scurte pentru vise atât de mari, sunt ochi care vorbesc atâtea limbi frumoase, sunt atâţia oameni cu sufletul frumos şi totuşi atât de multă indiferenţă. Sunt suflete care dansează libertate, sunt păsări care respiră verde, sunt primăveri-copile. Sunt postări care nu se scriu, sunt cuvinte alese, sunt gânduri care se citesc virtual şi chipuri care aşteaptă mângâieri reale. Sunt oameni.

Suntem ceea ce simţim

Suntem ceea ce simţim. Suntem revoluţii personale de cuvinte, de gânduri şi de vise. Trăim, credem, sperăm dar dincolo de toate simţim. Iar dacă pretinzi că poţi descrie un sentiment, încearcă să nu te grăbeşti şi să taci. Descrie-mi durerea, singurătatea, indiferenţa, fericirea, un zâmbet sau o lacrimă. Explică-le cum vrei, cum poţi. Dar sentimentele nu se descriu. Dacă mă întrebi ”cum te simţi” : cel mai probabil o să îţi răspund bine. Dar binele ăsta nu se descrie. Binele ăsta înseamnă multe. Şi zilnic ne purtăm propriile revoluţii. Noi le provocăm, noi protestăm şi tot noi găsim soluţii. Suntem revoluţionarii propriilor suflete, gânduri, cuvinte. Şi da, dincolo de toate suntem ceea ce simţim!

Suntem suflete care scriu poveşti

Fiecare om are o poveste. Fiecare poveste se scrie în timp, iar fiecare timp înseamnă momente. Ne plimbăm zilnic printre poveşti, dar cine mai are timp să le citească? Ne-am obişnuit doar să răsfoim. Răsfoim pagini, cuvinte şi amintiri. Oamenii au început să răsfoiască cu uşurinţă sufletele, de parcă un suflet s-ar putea citi. Când vom înţelege că omul nu e doar un trup, o voce, sau un chip? Când vom înţelege că un om e un suflet cu o poveste care se scrie în timp? Viaţa ne poate oferi dincolo de coperţile frumos colorate ale timpului, o poveste al cărui deznodământ nu-l vom anticipa vreodată. Suntem coperţi scrise în timp, iar ceea ce trăim se scrie în noi. În fiecare zi, în noi se scrie o poveste. Suntem suflete care scriu poveşti.

Azi...

Azi m-am gândit mai mult ca niciodată la timp şi la ceea ce am fost, ce sunt, ce voi deveni…şi am reuşit doar să zâmbesc şi să spun: am o viaţă simplă şi frumoasă! E fantastic să mă gândesc la modul cum am evoluat, cum am crescut şi m-am maturizat, dar întotdeauna alături de oamenii cei mai importanţi din viaţa mea pe care pur şi simplu îi ador: familia! Ceea ce sunt azi se datorează… fiecărui om care a făcut şi care face parte din viaţa mea, căci dincolo de orice om se află o lecţie de viaţă, o mână întinsă, un zâmbet, un cuvânt cald. Dincolo de timp ne aflăm noi, oamenii, suflete calde, vise şi zâmbete… Azi m-am simţit minunat să văd că pot privi în trecut cu zâmbetul pe buze, să-mi amintesc de lucruri naive, de zile frumoase, de lacrimi, de zâmbete, de oameni, de foşti prieteni şi amici…de jurnale şi de vise foarte dulci :D, de copilul …adolescenta din mine! Cu alte cuvinte, azi am realizat, din fericire că într-adevăr nu regret nimic din ce a fost, pentru că fiecare lucru se întâmplă cu un anume scop… Iubesc ceea ce am, iubesc oamenii, îmi iubesc familia, prietenii, îmi iubesc viaţa simplă, frumoasă, albastră si colorată !

Lucruri simple

Am invatat sa ma regasesc in lucrurile simple ce cu adevarat ma definesc ... am invatat sa "imi placa".Imi place atunci cand ma cufund in litere,imi place sa evadez din realitate sa ma pot pune in locul intamplarilor ... sa-mi creez propria poveste,simpla dar complicata in acelasi timp.Imi place sa iti vad surasul atunci cand te regasesti printre cuvintele mele.Imi place sa zbor in aceea poveste si sa las viata asta "complicata" spre una mai simpla.Imi place sa te bucur,sa radiezi,sa te ajut...dar in acelasi timp trebuie sa-mi placa sa ma regasesc in propria persoana, sa invat de la mine,sa ma pot ajuta singura.Sa nu depind de tine ,sa incerc sa-mi folosesc propriul ajutor ... ajutorul spre propriul meu drum. O simplitate complexa,dar si o complicare nedefinita.Vreau sa vad doar frumusestea simplitatii nu si ceea a lucrurilor care noi le numim scumpe ... scumpe?!Dar de ce folos? Vreau ca simplitatea mea sa fie si complicata sa o pot defini ,sa o pot ghici ,sa o pot regasi.Eu doar stiu sa ma bucur de o raza de soare ,de un fulg de nea ... de un zambet regasit pe chipul tau ... de acele gesturi si fapte cu adevarat simple.As mai spera ca nu numai eu sa cred asta ...poate in zadar ,poate nu ... dar inca ma bucur de simplitatea mea complicata cu un strop ce vrea sa se hraneasca cu iluzii,vise si bucurii nespuse. "Simplu este atunci cand spui ,cand rostesti ... dar complicat cand simti fara sa poti sa te stapanesti. "