Noi, oamenii

Noi, oamenii Zâmbim prea rar, vorbim prea mult, ascultăm tot mai puțin, privim tot mai adesea afară, când de fapt ar trebui să privim înăuntru, călcăm nepăsători totul în picioare, cu tălpile murdare de noroiul nostru propriu, în loc să pășim cu grijă, pe vârfuri, așa cum se cuvine să se pășească pe un covor de suflete, suntem în același timp avocați, procurori și judecători, însă niciodată nu ne punem în locul acuzaților, respirăm mult prea zgomotos, inventăm religii, doctrine, în loc să lăsăm credința liberă, să îi ascultăm glasul în sinea noastră, muncim prea mult, haotic, privind doar scopul, nu și mijloacele, avem prea puțin timp pentru cei dragi, alergăm prea mult, visăm prea puțin, ne omorâm aproapele, ne bucurăm de răul altora, batjocorim natura, distrugem până și ultimele fărâme de istorie…. …și totuși, ne considerăm ființe superioare.