Suntem ceea ce gândim, suntem ceea ce simţim... suntem ieri şi vrem un azi, suntem viaţă pentru ani, suntem tot ce căutăm... suntem vis şi vrem dorinţe, suntem valuri şi speranţe... suntem praf şi nu uitam, suntem drepţi dar nu iertăm. Trecători prin această viaţă, purtăm pe umeri un alt viitor. Facem compromisuri, cântărim... alegem. Suntem suma deciziilor noastre şi ne purtăm sentimentele în priviri. Zi de zi trec pe lângă mine oameni. În ochii mei fiecare dintre ei e o poveste. Câteodată mă surprind în privirea lor. Fiecare privire de-a mea scrie încă un rând din povestea lor, a celor care îmi vorbesc fără cuvinte. Mă întreb trecătorule, dacă nu poţi să-mi inţelegi privirea, cum îmi vei putea înţelege cuvintele? Vreau să-mi împart sufletul şi toţi şi fiecare-n parte îmi sunteţi întregul. Vreau să vă arăt cât de frumoase sunt anotimpurile din zâmbetul meu... am să aleg în fiecare zi pe cineva şi, am să-l pictez prin ochii şi sufletul meu... pentru mine.
Uneori oamenii din jurul nostru uită prea repede că avem şi noi un suflet. Ne ştergem de praf şi mergem mai departe. Timpul le vindecă pe toate până la urmă. Ce dacă în loc de suflet avem fâşii ? Poate cuiva o să-i pese într-o zi şi o să lege totul frumos... aproape la fel cum era înainte. Acum legăturile s-au rupt. Dar trebuie să fii acolo. Pentru ei. Pentru că lumea nu se opreşte când ţi se-mprăştie ţie sufletul. Totul este să găseşti în tine puterea de a merge mai departe. Fie şi cu capul plecat, în căutarea fâşiilor care s-au pierdut. Lor trebuie doar să le zâmbeşti, pentru că uneori pur şi simplu nu poţi să spui nimic. Tot ce simţi rămâne în sufletul tău... Oamenii nu ştiu că pentru clipele lor de îndoială, eu m-am târât până la capătul lumii, pentru fiecare lacrimă de-a lor, eu am implorat cerul să le mai dea o şansă, iar atunci, când şi-au plecat privirea, eu am ţinut speranţa în braţe să nu se piardă. Aş vrea să nu-mi pese de nimeni... dar totuşi imi pasă. Noi ne salvăm prin oameni, şi, fireşte, ne pierdem tot prin ei. Fiinţele pe care le-am cunoscut şi care m-au iubit, au fost treptele scării prin care am devenit ceea ce sunt. Fără ele nu aş fi ajuns nicăieri. În fiecare zi, Dumnezeu ne dă Soarele şi, de asemenea, un moment în care avem capacitatea de a schimba tot ceea ce ne face nefericiţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu