CUM NE REGASIM ?

Suntem niste oameni grăbiţi: grăbiţi să atingă obiective, grăbiţi să înceapă alte proiecte, grăbiţi să-şi umple timpul cu nimicuri, să fugă de momentele de răgaz pentru a nu fi nevoiţi să mediteze la viaţa lor, la cei din jur, la sensurile adânci ale existenţei.

Ne-a cuprins un fel de miraj pentru atingerea placerilor imediate si facile, în care posesiunile materiale şi multitudinea experienţelor superficiale ţin loc de viaţă adevărată. Ne refugiem în fel de fel de preocupări minore şi de aceea nu mai avem timp pentru a ne pune ordine în viaţă, nu mai vedem lucrurile frumoase care ne înconjoară, nu mai auzim zborul interior al muzicii de calitate.

Când te opreşti însă din fuga zilnică spre nicăieri şi începi să guşti plăcerile existenţei tihnite, semnificaţiile se distribuie altfel: estetica implicită a relaţiilor umane profunde capătă o forţă nebănuită, arta devine o împăcare cu lumea şi cu propriile vise, nu mai poate fi evitată nevoia de contemplare şi instituire a sensurilor pentru tine însuţi, prea des o pasăre singuratică şi dezorientată...

Desigur, trecerea anilor aduce dupa sine schimbarea anotimpurilor interioare, neliniştile regeneratoare dar, mai ales, sentimentul adevăratei fiinţări în colţul nostru de univers: căutarea, iubirea, casa, pasiunea muncii, rosturile cetăţii, uneori himere şi mode inautentice, alteori valori sigure şi temeiuri pentru o viaţă morală şi care lasă urme în posteritate.

Si atunci traim o pendulare calmă şi fecundă între vis şi realitate, între stele şi pământ, între viaţa privată şi cea din spaţiul public, având un singur ţel: regăsirea de sine.

Cred că firul de iarbă nu este mai neânsemnat
decât ziua stelară.
Şi furnica-i la fel de perfectă, şi un fir de nisip,
sau un ou de pitulice,
Şi brotăcelul e o capodoperă comparabilă cu cele
mai mari,
Şi rugii murelor ar putea-mpodobi saloanele
cerurilor,
Şi încheieturile degetelor mele fac de ruşine orişice
mecanică,
Şi boul care rumegă cu grumazul în jos întrece
orice statuie,
Şi un şoricel e un miracol ce poate convinge
sextilioane de necredincioşi.

Recunosc întrupate în mine cărbune, muşchi
cu lungi filamente, fructe, grâne, rădăcini
bune de mâncat.
Ca un zid tencuit sunt de sus până jos căptuşit cu
patrupede şi păsări,
Dintre acestea multora le-am luat-o înainte din
pricini ştiute;
Dar mi-l amintesc pe acela pe care-l doresc.

În zadar fug, ori se înspăimântă,
În zadar rocile plutoniene îşi împroaşcă străvechea
văpaie ca să nu mă apropii,
În zadar mastodontul se refugiază sub pulberea
oaselor sale,
Zadarnic stau lucrurile la sute de leghe distanţă
şi iau forme multiple,
Zadarnic oceanul se-afundă-n genunea-i şi marii
lui monştri se-ascund în adânc,
Zadarnic şoimanul se-adăposteşte-n văzduhuri,
Zadarnic şarpele se strecoară printre iederi şi
trunchiuri căzute,
Zadarnic elanul se-afundă-n păduri neumblate,
Zadarnic pinguinul cu ciocul tăios se trage spre
nordul extrem, în Labrador,
Eu îl urmez fără preget, mă caţăr până la cuibul
din fisura falezei.

(Walt Whitman - "Cantec despre mine"


--------------------------------------------------------------------------------