Tu crezi?...

Tu crezi?...
Mai există credinţă în lumea asta? Nu, nu vorbesc despre credinţa religioasă, ci despre acea credinţă care ne ghidează permanent drumul pe care mergem. Suntem oameni şi suntem imperfecţi prin definiţie, dar nu putem să ne cufundăm în erorile noastre şi ale celor din jur.
Ca un munte de gheaţă...aluneci de la primii paşi, dar dacă ai putea să continui, te îndrepţi spre vârf, spre nori, spre bolta infinită. Este normal să ai aspiraţii, să-ţi doreşti să zbori, să faci ceva nemaivăzut, să visezi...Da, e normal, e chiar vital să visăm, să făurim gânduri şi sentimente şi senzaţii. Tot ce trebuie să facem e să credem. De ce aud atâţia oameni spunând ,,nu cred în asta, nu cred că e posibil’’? De ce să fie ,,nu’’? Nu ştiu câţi oameni mai ştiu să creadă...
Eu una învăţ...învăţ să cred...eu, o naivă, cred. Am început să cred cu toată tăria şi cu toată fiinţa mea. Am început să cred că visele sunt palpabile, mai palpabile decât uşile zăvorâte...să cred că oamenii sunt buni, să cred în prezent şi în clipa pe care-o trăiesc acum, să cred în corectitudine şi în onoarea personală care compun un om integru, să cred în frumuseţea sufletului fără de care nimic n-ar avea sens, să cred în bunătate şi bunăvoinţă şi în dorinţa de a-ţi ajuta aproapele, să cred în sinceritatea dintre oameni şi să cred în toleranţa faţă de orice greşeală, să cred în înflorirea bobocilor de trandafir, să cred că fericirea este lângă fiecare, la câteva degete distanţă, să cred în iubirea pură, să cred că orice este posibil, să cred în puterea credinţei, să cred în mine...să cred în tine!
Mi-am câştigat locul printre prietenii de aici, mă simt cu sufletul împăcat. Îngerul a sperat...a plâns...şi a recăpătat ceea ce i-a lipsit cel mai mult...PRIETENII!!! A stat ascuns...a vărsat lacrimi...şi din ele au crescut florile speranţei spre împlinirea sufletească....O rugăciune ...un gând bun...un suflet deschis se îndreaptă spre ceea ce reprezentaţi ca oameni, în drumul pe care-l parcurgem împreună.