DE VORBA CU SUFLETUL

Suflete, cred in nemurirea ta!Adevarul aceasta mi-a fost revelat de soaptele-ti luminate
nascute din abisurile tale infinite.Ele au strabatut fiecare colt al fiintei, au penetrat in mine
acest adevar.A fost nevoie de timp sa-mi deschid mintea, sa ma golesc de ganduri, sa alung
toate convingerile si credintele straine de mine.A fost nevoie sa-mi topesc macar un colt al
egoului ca sa vad o fasie scrisa de tine cu litere eterne, a fost nevoie de curaj pentru a stoarce o lacrima.

Suflete, am renuntat sa te ingenunghez in fata trupului.Nu aveam ochii copti de a-ti privi grandoarea,nu aveam buze ce puteau rosti in clipe eternitatea-ti, nu aveam nas sa miros aroma calda alizeului ce se rasfrange din sferele tale,nu aveam urechi sa-ti ascult linistea ce storcea o lacrima de splendoare divina, nu aveam maini sa ating eterul magic din aripile-ti frante de nepasare.

Suflete, am gresit prea mult cautandu-te unde nu erai.Te-am cautat la altii, in vorbele lor, in visele lor incasabile.Te-am cautat in file rasfoite de mii de alte maini ratacitoare,neincrezatoare in puterea lor.Te-am cautat in ceruri reci, ce parca isi ascundeau astrul de privirea mea, in ochii inmiresmati ai florilor de mai, in urletul ploii autumnale,in amintirea unor fiinte ce prea repede s-au stins.Pentru ceva timp, credeam ca te-am gasit.Era o sarbatoare indoliata ce o celebram zi si noapte.Vroiam sa te tin in mainile mele, sa te sorb in murdaria gandurilor telurice, sa ma joc cu puterile tale.Vroiam sa ma faci nemuritoare in acest univers.Am crezut ca te tineam in mainile mele si am mers...am mers prin ape cristaline.Pe fiecare zi apa se facea mai mare...iar drumul meu era mai anevoios.Intr-o zi, la apus, mainile mi s-au inecat iar spre surprinderea mea am vazut ce tineam in ele.O pulbere cafenie se risipea in lungul apei curgatoare.Tot drumul am carat...noroi uscat...si nu diamante precum credeam.Ramasesem pentru prima oara goala...iar acest sentiment ma facea sa ma simt umila si inferioara in fata oricarei fiinte a acestui glob.Imi era rusine de natura sa imi privesc chipul in apa
care imi ducea iluziile intr-un taram oceanic indepartat.Imi era teama ca am ramas doar cu nimicul.Am iesit din apa,cand unda ei de racoare si repeziciune imi ajunsese la gat.Parca acel val imi omorase ultimele vorbe, ultimele sperante.Din acea clipa, am stiut ca tot ce este in afara fiintei mele este efemer, se sterge din marea carte a universului iar in urma lor ramane o amintire ce refuza sa vorbeasca.Poate ca tacerea ei s-a nascut in urma surzirii urechiilor noastre de la bocetele infinite.
In noaptea urmatoare, mi-am asternut lacrimile in palme.Sub clar de luna, eram doar eu, raul si poiana.Un planset de copil zacea demult in mine, un planset izvorat din taramuri interioare, virgine.In sinceritatea si inocenta lacrimilor scanteiau lumini jucause ce se ascundeau dupa peretii degetelor.Cristale albastre se ridicau deasupra aurei mele, pornind intr-o drumetie cosmica.Curcubee zamislite din culori nenascute se unduiau peste chipul meu iar irisul hipnotizat incerca sa-si gaseasca culoarea-pereche.Dansul luminilor diafane era acompaniat de simfonia celesta a galaxiilor.O stea cazatoare imi vestea ca...sufletul mi-a inflorit pentru prima data.Luna zambea timid, iar razele ei se unisera cu razelor nascute...din soarele meu.
Imi simteam sufletul ca pe un soare, de o lumina inefabila ce a evadat din carcera.Simteam cum noaptea, raul si poiana graviteaza cu toate elementele lor in jurul luminii interioare.Simteam ca din abisul luminii se apropie cu o viteza inimaginabila...splendoarea iubirii.Iubirea ce am negat-o cu mintea atata vreme, era mai puternica decat orice.In miezul ei se unea viata si moartea.


Inflorirea sufletului este un spectacol pe care numai ingerii il pot trai cu aceeasi intensitate.Poate ca doar ei...si alte suflete ce au inflorit au afinitatea cosmica, magica, astrala in timp ce alte suflete ratacitoare duc povara noroiului uscat in mainile vestejite de neputinta si timp.Intr-o noapte cu luna plina, langa lac vor avea curajul sa planga si sa vada in cristalele lacrimilor lor reflectia diamantului ce il poarta inauntru.